A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată… un sat cu oameni harnici, numa’ unu’ şi unu’, aproape de Strehaia, cu mult timp înainte ca această localitatea să capete o notorietate…manelistă.
Miercuri, 23 august 1944, orele 5:00. Orică dormea dus, cu gura întredeschisă, gemând uşor. Din când în când, se puteau auzi cuvintele “coasă”; “bou” şi “Floarea”, vorbe ce îi înăspreau sau relaxau, după caz, expresia feţei. Tânărul fu trezit brusc, zguduit de braţele puternice ale Nuţei.
– Orică, haida-de, scoal’ în sus!
Nimic. Niciun răspuns, doar un prelung… muget?
– Haida, mă, scoal’ şi hai să mergem, c-avem drum mult, Ploieştii nu sunt colea, la doi paşi!
– Haida, mă, nărodule, n-auzi? A dracu’ pielea pe tine, te faci că n-auzi!? Orică, olelei, păza, veniră ruşii peste noi!!!
Un ţipăt scurt şi Orică fu în picioare. Cu ochii mari şi părul vâlvoi, căuta febril un loc unde Continuă să citești O poveste oltenească
