Blogoterapie

Cu multi ani in urma, intr-o dimineata de toamna tarzie, ma aflam in fata ambasadei Finlandei(tara pentru care de mica facusem o usoara fixatie, banuiesc ca datorita numelui sau romantic,  de acum va este arhicunoscuta pasiunea mea pentru lacuri, golfuri, insule, canale, peisaje lacustre, iar faptul ca am ajuns la un moment dat sa lucrez in sediul reprezentantei diplomatice a  acesteia in Romania, mi s-a parut  o coincidenta mult prea stranie) si ma uitam usor circumspecta, cum trei indivizi cel putin dubiosi din punctul meu de vedere, incercau sa intre in cladire. Unul dintre ei,  un batranel desprins parca din povestirile cu profeti sau vindecatori celebri, insotit fiind de doua (mult) prea tinere fete, a intrat in vorba cu mine, dorind anumite informatii despre programul institutiei. Din vorba in vorba am inteles ca are anumite puteri si l-am rugat sa ma descrie in cateva cuvinte,  sa-mi spuna cum ma vede el, ce ma asteapta in viitor, ce parere are depre mine. Oricum imi parea ireal totul, dar curiozitatea m-a facut sa astept cu interes analiza lui. Dupa ce m-a masurat din cap pana-n picioare, mi-a spus doar atat: sa nu lasi sa treaca o zi fara sa scrii ceva, nu conteaza cat de putin, dar sa scrii. Evident, nu am inteles nimic, nu i-am urmat sfatul, nici nu avea cum, nu tineam un jurnal intim, scriitoare nu eram, internetul nu aparuse inca la noi, la facultate nu mergeam, unde si de ce sa scriu?

Fara sa vreau, peste timp, am indeplinit profetia acelui batran. Continuă să citești Blogoterapie

Share

The tipping point

„The tipping point” sau ce-i trebuie fluturelui care bate din aripi in Brazilia ca sa produca un uragan in Florida. Cauze mici, efecte mari.


Titlu: The Tipping point

Autor: Malcolm Gladwell

Editura Publica, 2008

_

Ce legatura este intr-o carte care se vrea de marketing si filmul „Remember me”? Exista una. „Remember me” incepe cu o drama – o mama este impuscata in timpul unui jaf in statia de metrou, in fata fiicei sale. Ei bine, intr-unul din capitolele excelentei carti „The tipping point”, se dezbate o intâmplare asemanatoare, dar in sens invers. In seara zilei de 22 decembrie 1984 Bernie Goetz a impuscat, in legitima aparare fiind, 4 tineri de culoare care au incercat sa-l jefuiasca. Toti aveau deja cazier. „Subiectul” a stârnit vâlva in epoca si, in fata presiunii uriase a opiniei publice, care ameninta cu linsajul in cazul altui verdict, justitia n-a avut alternativa si l-a declarat pe Bernie nevinovat. Lânga blocul lui Goetz  s-a organizat spontan o petrecere, in seara anuntului.

Intâmplarea face parte din capitolul „Forta contextului” si analizeaza cauzele care au dus la un acest deznodamânt, motivele pentru care Bernie a avut o asemenea sustinere populara in momentul judecatii precum si efectele (benefice) pe termen mediu si lung pe care acest eveniment l-a avut asupra sigurantei metroului din New York in special si a vietii in general. In 1984, in momentul impuscaturilor, Bernie a devenit peste noapte un erou pentru populatia tracasata si vesnic amenintata de catre infractorii care actionau nestingheriti. „Unul de-al lor” a avut tupeul sa opuna rezistenta atacatorilor. In 1996 insa, când Bernie a fost chemat la tribunal ca parte intr-un proces civil de catre una din „victime”, cazul aproape a fost trecut cu vederea de presa. Pur si simplu, nimeni nu ar mai fi putut sa priceapa in acel moment ca cineva sa traga asupra altcuiva in metrou si sa fie numit erou pentru o asemenea fapta. Meritele acestei transformari  revin criminalistului Wilson Kelling, autor al Teoriei Ferestrelor Sparte si angajat drept consultant de catre Transit Authority din New York, directorului regionalei de metrou David Gunn, care a inteles ce trebuie sa schimbe, si sefului politiei de trafic William Bratton, care a inteles cum trebuie sa schimbe. In 1994 Bratton a fost numit seful departamentului de politie din New York City de catre primarul Rudolph Giuliani si a aplicat exact aceleasi strategii in cazul intregului oras. Toti acesti oameni si-au urmarit cu indârjire scopul, desi masurile luate de ei par, la prima vedere, ridicole. Continuă să citești The tipping point

Share

“Remember me” si “Legenda pianistului 1900” sau fă domnule un pas inainte

Motto: “Tot ceea ce vei face va fi insignifiant, dar este foarte important sa faci” Gandhi

_


The same old story. Sau una dintre ele. Cum sa trecem de fricile dobândite? Putem sa trecem? Merita sa incercam?

_


Legenda pianistului numit 1900
Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenariul: Alessandro Barrico & Giuseppe Tornatore
Studio Medusa Film

El (“Pianistul 1900”, Danny, interpretat fabulos de Tim Roth, intr-un rol pozitiv de data asta) a fost abandonat inca de foarte mic la bordul unui transoceanic si gasit de un fochist de culoare chiar la inceputul anului 1900. Incetul cu incetul, isi croieste si el un rost pe vas: devine pianist de geniu. Dar…are o problema: nu poate cobori pe uscat. S-a nascut pe vas, a trait pe vas, nu intelege uscatul si ii e teama groaznica de numarul imens de strazi. N-o face nici macar pentru fata de care, desi o vede o perioada foarte scurta de timp, se indragosteste. N-o va face niciodata.
Secventa cea mai frumoasa, cu nimic mai prejos decât secventa tango-ului din “Parfum de femeie”, este duelul la care e provocat de talentatul, orgoliosul si ingâmfatul inventator al jazz-ului, Jelly Roll Morton. Desi, ca dovada suprema a ingenuitatii sale spirituale, Danny isi admira sincer oponentul, la indemnul prietenului lui, Max, pianistului nostru nu-i ramâne decât alternativa de a da un concert magnific, care lasa asistenta cu gura cascata si care il umileste pe Jelly.
Chiar daca poate calatori pe aripile imaginatiei si ale muzicii in mod liber, descriind in cântecele sale privelisti pe care nu le-a vazut, Danny nu poate calatori, fizic, dincolo de vasul pe care a trait.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2uf-LDlZMFE&feature=related]

_

Remember me
Regizor: Allen Coulter
Scenariul: Will Fetters

Ea (Ally, e interpretata de Emilie de Ravin; a jucat in Lost si in Public Enemies) nu vrea altceva decât sa duca o viata normala. Dominata de fantasmele trecutului (pe vremea când avea 10 ani, cu 10 ani inainte de inceperea povestii, a asistat la asasinarea mamei sale in timpul unui jaf la metrou), intre un tata politist frustrat de faptul ca n-a putut sa-si salveze sotia si cel care vrea sa-i câstige prietenia in mod interesat in urma unei intelegeri cu un amic, Ally incearca sa-si construiasca un drum care, pe cât posibil, sa nu mai duca la metrou, in care nu mai are curaj sa urce. Continuă să citești “Remember me” si “Legenda pianistului 1900” sau fă domnule un pas inainte

Share

I feel good

Sunt intr-o binemeritata vacanta de blogging, ma simt excelent si, sincer, ma bate gandul sa renunt definitiv la aceasta activitate ce creeaza o dependenta bolnavicioasa. Visez cu ochii deschisi la recuperarea independentei mele de odinioara, cand nu auzisem de bloguri, iar pe net intram o ora pe saptamana sa-mi verific mailurile. Ce vremuri…ce viata!!! :(

Totul a inceput prin toamna lui 2006 cand am intrat pentru prima data pe blogurile de fotbal ale gsp-ului. Pe atunci eram pasionata de sportul rege si citeam cu nesat orice articol aparea pe site-ul respectivului ziar. Iar comentariile aferente mi-au starnit curiozitatea si interesul dintr-un sigur motiv: pasiunea pusa in ele, uneori dusa la absurd, care genera o violenta a limbajului greu de imaginat si tolerat. Ma uitam efectiv ca la un spectacol, grotesc pe alocuri, dar care impresiona prin arsenalul aruncat in joc de combatanti. De cele mai multe ori, lupta de idei condusa excelent de persoane de o inteligenta si umor rar intalnite de mine degenera in jigniri si injurii nedemne pentru astfel de minti luminate. Si atunci, in plin razboi stelisto-dinamovist(nu uitati ca totul se petrecea in 2006, cele doua echipe erau inca la putere in fotbalul romanesc, provincia nu-si incepuse inca ascensiunea in Liga 1), printre tunuri si baionete, un gand funebru mi-a incoltit in minte: de ce nu as fi si eu parte integranta a acestui nemilos raboi? Oh, cat mi-ar fi placut…dar repede am realizat ca nici macar nu stiu sa scriu pe bloguri, d-apai sa ma iau la tranta cu adversari de asemenea calibru. Si am ramas un simplu spectator,  urmarind fiecare discutie si cunoscand in acest fel extrem de bine taberele beligerante. Stiam fiecare nick in parte, cat poate si ce poate. Si ma distram, ma delectam cu parerile lor, gandindu-ma ca niciodata nu voi fi in stare sa insir pe o foaie virtuala mai mult de doua fraze. Abia in primavara lui 2007 mi-am luat inima-n dinti si am lasat un prim comment pe un articol semnat chiar de redactorul sef al respectivei publicatii. Lasat e un fel de-a spune, din ratiuni care-mi scapa si acum, acel post al meu nu a aparut niciodata. Dar ce mai conta, imi gasisem curajul necesar si nimic nu ma mai putea opri. Au urmat zeci de batalii cu inamicii dinamovisti, rapidisti, ceferisti, din care am iesit de multe ori sifonata, dar distractia a fost de fiecare data la cote maxime. Mai ales ca semnam  cu nick neutru, nimeni nu stia ca in spatele acestuia se afla o fata. Nopti nedormite la calculator, tone de cafele dimineata pentru a putea face fata la job, si iata cum o alta dependenta se prefigura la orizont: cofeina.

Trei ani de zile…

Azi imi sunt straine toate: si fotbalul, si fostii aliati sau adversari, si certurile, ura,conflictele, si acele bloguri. Il am pe al meu si vreau sa renunt la el. Intr-un fel, simt ca si acest blog face parte din trecut. Un trecut la care ma uit senina si caruia nu-i port resentimente.

Should I do that? Can I do that? Time will tell…

Voi cand v-ati apucat de blogging? Si poate mai important, de ce ati facut-o? V-ati gandit vreodata sa abandonati? Sunteti dependenti de blogul vostru?

Nu obisnuiesc sa fac asa ceva, e prima data cand procedez astfel, dar am gasit cateva articole minunate pe care vreau sa vi le recomand si voua. Le gasiti aici, aici si aici.  Demult nu am citit un articol atat de frumos si sensibil  precum cel al DianeiEmma.

Share

Made in Romania(III)

 

Pe locul 5 in topul minunilor autohtone se afla un produs cu renume indoilenic, cu o reputatie nefericita dobandita integral din manierele consumatorilor sai: semintele de floarea soarelui. Un produs care-l insoteste pe roman oriunde are acesta chef: la film, la concert, in parc, la plimbare, fiind de altfel nelipsit din reuniunile gastii de la bloc. Desi ea, samanta de floarea soarelui, este sursa uleiului de prajit si a placerii rontaitului, perceptia noastra se limiteaza la mormanul de coji ramase in urma consumului acesteia in exces.

Sursa de vitamine si sanatate, semintele de floarea soarelui si dovleac sunt asadar mult mai cunoscute prin prisma mizeriei care ramane in urma lor. Samanta de dovleac nu este la fel de cautata, poate pentru ca si coaja e mai pretentioasa si nu se muleaza la fel de bine pe scuipat. Consumul de seminte da dependenta, crapa buzele, ustura limba si cere multe lichide, de obicei bere. Dependentii de seminte anonimi, o consecinta surprinzatoare, dar nu imposibila. Pentru cei care incearca sa renunte astfel la nicotina, o dependenta noua (semintele) o inlocuieste pe cea veche (tigarile).

Semintele sunt bune: cele de floarea soarelui, neprajite, contin vitamina E si complexul B, acid folic, magneziu, cupru si seleniu. Sunt o sursa importanta de acizi grasi Omega-3, previn fomarea cheagurilor de sange, apara inima de boli, contribuie la functionarea normala a prostatei si regleaza digestia. Cele de dovleac, tot neprajite, contribuie la eliminarea parazitilor intestinali, desfunda vasele de sange, regleaza colesterolul si stimulează activitatea rinichilor.

Pe de alta parte, cele prajite dau dependenta, iar sarea pe care o contin retin apa in corp. Ingrasa. Mai mult, incarca ficatul – ca si alunele, fisticul, nucile, migdalele sau samburii de caise. Asa ca dependentii de seminte prajite nu au decat de pierdut.

De la mic la mare, cumparatorii prefera semintele in coaja. Nu de alta, dar placerea e mult mai mare asa. Pentru unii, placerea consta in descoperirea minusculei recompense de dincolo de coaja – care se arunca intr-o scrumiera sau alt recipient similar. Pentru cei mai multi insa, placerea n-ar fi completa daca nu ar observa coaja zburand cu bolta pana la contactul cu solul. Ca “e altii” suficient de fraieri ca sa curete in urma lor. La film, e chiar “misto” sa mai trimiti cate o coaja in ceafa unuia din fata care are capul mare si te impiedica sa vezi subtitrarea cum trebuie. La meci, care-i problema, doar ai platit bilet, sa curete oamenii de serviciu, ca doar nu te-a facut mama maturator, nu?

Toata viata m-am ferit de lucrurile care dau dependenta. De aceea am refuzat sa mananc seminte, sa consum alcool sau sa fumez. Ani de-a randul am evitat si cofeina, tot din acest motiv, pana la urma insa am cedat,  acesta fiind singurul drog care m-a inrobit. Si acum, in timp ce scriu aceste randuri, am o canuta langa mine si doar licoarea fierbinte imi da energia necesara pentru a continua.

Voi sunteti dependenti de ceva?  Va propun o lista de substante/lucruri care creeaza dependenta, cu rugamintea de a o completa sau corecta(daca este cazul):

– nicotina

– alcoolul

-cofeina

-unele medicamente(ex.diazepam)

– alimentele de tip fast-food

– dragostea

-sexul

-internetul

– shoppingul

-libertatea

-nefericirea. Se intampla ceva ciudat cu romanii, cred ca  avem gena nefericirii in noi. Prea suntem dependenti de drame si mizerii pe care le cautam peste tot cu inversunare, dar ne sunt si oferite in exces de intreaga mass media. Si ar fi bine daca ar fi fictiune, dar intalnim tragedii indiferent unde ne poarta pasii, la toti cei din jur. E ca si cum lumea s-ar feri sa impartaseasca lucrurile bune, pozitive care li se întampla de-un fel de teama de oprobriu public, de-o condamnare de genul ”cum iti permiti sa-ti fie bine, cand noua ne merge atat de greu, esti de-a dreptul indecent cu fericirea ta!”.

Share