Categorie: Days of my life

Apare în viața ta la un moment dat și simți că trebuie s-o accepți. Să-i dai curs. Nu poți s-o lași să-ți scape pentru că e tentantă, ademenitoare, incitantă. Pentru că te gândești cum ar fi să-ți iasă. Să reușești, să obții ceea ce îți propune ea. Și, poate cel mai mult îți dorești să vezi dacă (mai) poți. Dacă mai ești în stare. Vrei să-ți dovedești ție ceva, încerci să afli cine ești tu acum, cât ai evoluat, dacă ai evoluat, dacă te-ai schimbat, cât te-ai schimbat.

O accepți pentru că fix în momentul ăla ai nevoie de ea. De o nouă provocare.

Desigur, când ți se aruncă mănușa, orgoliul îți șoptește s-o ridici. Nu te gândești decât la consecințe, la rezultat. Te vezi deja câștigător și nici nu-ți imaginezi cât de dur e testul, cât ai de muncit, de luptat, de îndurat.

Și nimeni nu te avertizează în legătură cu asta. Nimeni nu te pregătește pentru ce va fi. Constați cât de greu e pe propria piele când e deja prea târziu și nu mai ai cum să dai înapoi. Continuă să citești Doi ani de stres maxim

“Please understand if love ends
Then I promise you, I promise you
That, that I shall never breathe again”

Dacă Tony Braxton ar fi suferit vreodată de rinită, nici în glumă, nici măcar metaforic n-ar fi făcut asemenea declarații.

Trebuie să experimentezi cum e să nu poți respira deloc și nu o oră, o zi sau o săptămână, ci aproape două luni, ca să înțelegi cât de traumatizant poate fi, cât de imposibil de trăit, de stresant și de frustrant poate fi să nu ai…aer.

Undeva prin luna august m-am trezit cu o mică problemă de sănătate: strănutam excesiv și nu mai puteam să respir. Avem nasul înfundat într-un mod ciudat.

Vacanța se apropia de sfârșit, mă pregăteam de începerea serviciului și stăteam mai mult pe acasă. Fiind foarte cald lăsam toate geamurile deschise la apartament pentru a se face puțin curent, beam apă cu cuburi de gheață și mâncam multă înghețată.

Inițial am crezut că am răcit. Doar că nu-mi curgea nasul, nu aveam febră, nu mă durea gâtul. Nu aveam semnele clasice ale unei răceli așa că am decis să întreb la farmacie ce poate fi. Continuă să citești Cum m-am vindecat de rinita alergică

Niciodată nu am intenționat să-mi transform blogul într-unul de travel. Dar, tot adevărat este și faptul că nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că voi călători atât de des încât voi avea material pentru câțiva ani buni (la ritmul meu, adică rar spre foarte rar, cam 3-4 articole pe lună).

Și acum pot să vă explic și de ce am fost forțată să scriu atât de rar. Ei bine, blogul acesta s-a confruntat cu unele probleme tehnice destul de grave. De exemplu, uneori nu puteam nici măcar să intru în articolul proaspăt publicat pentru a face unele corecturi sau modificări (textul dispărea pur și simplu). Era nevoie de niște actualizări, iar eu nu mă pricepeam. În cele din urmă s-a stricat definitiv, am aplelat la un expert, o persoană foarte iscusită și extrem de răbdătoare, căruia îi mulțumesc și pe această cale și astfel am reușit să îmi reiau activitatea.

După cum vedeți am și o temă nouă, cea veche nu mai funcționa deloc, am ales ceva simplu, alb, clasic, sper să vă placă. Continuă să citești Un nou început

…merg până la capăt. Obiectul pasiunii lor nu are nicio șansă, indiferent de cât de greu poate părea, de cât de mare este prețul, ele obțin mereu ce-și doresc.

La 20 de ani mă îndrăgosteam de bărbați. Destul de rar, ajungeam, cum-necum, să mi se pună pata pe cineva. Și nu mai avea scăpare. Acum mă îndrăgostesc (doar) de locuri. Cam prea des pentru timpul și contul de care dispun. Însă cumva, dacă într-adevăr îți dorești din tot sufletul, se întâmplă. O minune, de obicei, un ajutor divin care îți înlesnește calea spre împlinirea visului.

În urmă cu vreo două săptămâni ochii mi s-au intersectat, iar inima mi-a stat (pentru o clipă) năucită de atâta frumusețe, cu un orășel pitoresc situat într-un golf al Mării Ligurice, Portofino. Însă, văzând prețurile la cazare de pe booking, am conchis că e un loc așa cum îi spune și numele, mult prea fin, mai degrabă aristocratic decât modest, inaccesibil buzunarului muritorului de rând. Și instant mi-am pus pofta-n cui așteptând o ocazie prielnică…într-o altă viață.

Joia trecută, în drumul (interminabil) spre serviciu, ca remediu împotriva plictiselii mi-am accesat facebook-ul și din noianul de postări mi-au sărit în ochi niște imagini bulversante care înfățișau o zonă despre care nu prea mă informasem de-a lungul timpului. Semăna izbitor cu Portofino. Curiozitatea a învins, am deschis blogul și m-am îndrăgostit. Iar. Continuă să citești Când femeile se îndrăgostesc…

Ce culoare are prezentul vostru? Cum l-ați descrie? Roz, albastru, verde? Al meu e gri, cred. Până acum a fost negru, dar pentru că mi s-au mai vindecat rănile (fizice, nu sufletești) s-a mai luminat puțin.

De la un timp nu mai pot să mă bucur de prezent. Nu mai știu cum se procedează. Desigur, o să-mi spuneți că voi vă bucurați de fiecare clipă a vieții, de cafeaua fierbinte de dimineață, de fiecare zi cu soare, de un serial bun savurat seara după serviciu, de surâsul unui copil drăgălaș, de un câmp de maci în asfințit. Sau de o prăjitură delicioasă proaspăt scoasă din cuptor și de o carte interesantă citită pe nerăsuflate în weekend.

Desigur, micile bucurii ale vieții. Sunt și ele importante, însă eu aspir la ceva mai mult. Ele îți pot colora existența doar într-un singur caz: când aceasta este una liniștită, împlinită.

Nici nu știu de când nu mi-am mai băut cafeaua de dimineață în tihnă. Nici nu-mi amintesc de când n-am mai avut timp să mă uit la un film sau să privesc fericită cerul căutând soarele de după nori. Continuă să citești Evadare în viitor

Primavara asta ma incearca sentimente noi si senzatii inexplicabile. De pilda m-am trezit peste noapte ca am chef sa port roz. Asa, tam-nesam. Da, ati citit bine, dintr-o data mi s-a deschis apetitul pentru o culoare pe care n-am agreat-o niciodata si am evitat-o timp de 15 ani cu obstinatie.

Si, se pare ca ceva, acolo bine ascuns in subconstient nu-mi dadea pace, astfel incat vineri n-am mai rezistat si mi-am achzitionat o bluza si o esarfa roz.

Probabil ca simt o lipsa acuta a culorii din viata mea.

Si tot vineri am iesit la o sesiune foto in Gradina Cismigiu unde ce credeti, am pozat toti pomisorii roz (si nu numai) care mi-au iesit in cale. Continuă să citești Primavara roz cu iz medieval