Final de (prim) an universitar, final de an de muncă și iată cum, mult așteptata vacanță îmi dă șansa să fiu ceva mai activă în mediul online. N-am mai scris pe blog pentru că am scris pentru facultate: teme, proiecte, lucrări. De fapt de aici mi-a și venit ideea celei de-a doua facultăți, una la care îmi imaginam că voi face mai multe referate și voi da mai puține examene clasice (așa cum s-a întâmplat la prima facultate): hai să văd dacă mă pot folosi de tot ce am învățat până acum din experiența de blogger pentru a face față cu brio unei noi provocări. Oare dacă pot scrie articole, n-aș putea să scriu (cu succes) și proiecte pentru o nouă facultate? Și a fost exact cum mi-am închipuit eu, bine, infinit mai greu și mai stresant, dar practic în asta constă evaluarea, examenul: în redactarea unor teme/referate.
Cred că v-am mai povestit eu, literatura română a fost materia mea de suflet în școală și liceu. Nimic nu a putut vreodată întrece dragostea mea pentru literatură. Însă, pentru prima facultate, am ales alt domeniu, total diferit. La cea de-a doua facultate, româna este una din cele mai importante discipline. Poate cea mai importantă. Și pentru că am decis mai demult să-mi public temele pe blog (am așteptat notele mai întâi) voi începe azi cu una din temele de la literatura română. Evident, voi posta doar temele la care am obținut notă maximă tocmai pentru a inspira viitorii studenți care, presupun, se vor simți la fel de pierduți ca și mine la vederea cerințelor neașteptate.
Așadar, ni s-a cerut să alegem un personaj favorit din literatura română și să scriem din perspectiva lui o pagină din jurnalul său zilnic. Trebuia să luăm în considerare statutul personal, profilul psihologic și uman al personajului ales, direcțiile sale caracteristice de gândire, simțire și acțiune.
CRITERIILE de EVALUARE au fost:
1. Corectitudinea și cursivitatea exprimării
2. Calitatea tehnică a redactării
3. Creativitatea, originalitatea ideilor prezentate.
Am ales să-mi imaginez o pagină din jurnalul Anei din „Moara cu noroc” de Ioan Slavici. Am citit mai întâi nuvela psihologică și apoi am purces la treabă. Iată ce a ieșit:
Încă o zi ciudată, oare ce se întâmplă cu mine, cu noi? Vânzoleala de azi din cârciumă, figurile noi și fioroase, chiar și nelipsitul de acum din peisaj, Lică Sămădăul, primii stropi de ploaie mai violenți din toamna asta, vântul pe care l-am simțit suflând mai aspru ca niciodată, iar el tot tăcut, încruntat și abătut, oarecum absent.
În sfârșit au adormit cu toții… În ultimul timp, momentul destăinuirii zilnice, la ceas târziu, în liniștea binecuvântată a nopții, a devenit preferatul meu din tot ce trăiesc. Doamne, cât de mult s-a schimbat Ghiță! Atât de dulce, de tandru, de iubitor altădată, atât de distant, mereu țâfnos și ursuz acum. Nici nu mai știu de când nu l-am văzut zâmbind. E ceva cu el, aproape că nu-mi mai vorbește, se ferește de mine, nu mă atinge, nici măcar nu mă privește cu blândețe ca altădată, parcă îi e mai drag de câini decât de mine. Suntem ca doi străini, simt că-mi ascunde ceva, că-l frământă ceva, dar ce? De ce nu are încredere în mine să-mi vorbească deschis despre tot ceea ce-l chinuie? Și de ce vine Lică atât de des la moară? Oare ce pun la cale? Ce este între soțul meu și el, ce fel de legătură e asta? Ghiță nu are nevoie de astfel de prieteni…
Lică…nu-mi inspiră deloc încredere omul ăsta. Trebuie să fie un bărbat periculos. Îmi spun ochii lui, privirea, are ceva ce mă sperie în ea. Și mai e și rânjetul ăla, oh, Lică e diavolul în persoană. Trebuie să fie ceva adevăr în vorbele oamenilor, doar se știe, nu iese fum fără foc. Pătimaș, parșiv, dominator, Lică, un mister… Pare mereu atât de sigur pe el, nepăsător, puternic, dar m-aș simți mai bine dacă l-aș ști departe de noi.
Zilele trecute Ghiță m-a surprins cu mărturisirea sa. Abia am ajuns aici, suntem doar de câteva luni la Moara cu noroc, cum să plecăm de Sf. Dimitrie? De ce să renunțăm la tot, la visul nostru, la tot ce am agonisit și tot ce am putea clădi aici? Ne merge bine, mama și copiii s-au obișnuit cu locul ăsta, îmi place noua mea viață, hanul este tot timpul plin de oameni, suntem respectați, iar banii se tot adună. Dar mă intrigă comportamentul lui Ghiță. Cu siguranță îl macină ceva, e ceva ce nu-i dă pace, să fie sămădăul cauza tuturor problemelor noastre, cauza schimbării lui atât de bruște, de radicale? Am obosit să încerc să dezleg mistere, mă epuizează gândurile astea negre ce nu-mi dau pace de la o vreme, dar ce să fac? Am puterea să fac ceva, să schimb ceva? Hm, întâi de toate trebuie să mă calmez.
Poate are dreptate Ghiță, poate ar trebui să plecăm. Îmi este dor de Ghiță de odinioară, de Ghiță pe care-l simțeam trup și suflet alături de mine, de Ghiță care nu se ferea să-mi spună ce are pe inimă, care nu mă alunga și care avea nevoie de mine.
Mă simt dată la o parte și urăsc sentimentul, cu toate astea mi-e teamă să-i vorbesc sincer. Mi-e teamă să nu-l supăr. Și așa are el atâtea pe cap. N-aș suporta să-l văd pierzându-și cumpătul, nu vreau să provoc o ceartă acum.
În definitiv e bărbat și el știe mai bine ce face. Oricare ar fi decizia lui, o voi respecta.
12 octombrie 1838, 11 PM
