Apare în viața ta la un moment dat și simți că trebuie s-o accepți. Să-i dai curs. Nu poți s-o lași să-ți scape pentru că e tentantă, ademenitoare, incitantă. Pentru că te gândești cum ar fi să-ți iasă. Să reușești, să obții ceea ce îți propune ea. Și, poate cel mai mult îți dorești să vezi dacă (mai) poți. Dacă mai ești în stare. Vrei să-ți dovedești ție ceva, încerci să afli cine ești tu acum, cât ai evoluat, dacă ai evoluat, dacă te-ai schimbat, cât te-ai schimbat.
O accepți pentru că fix în momentul ăla ai nevoie de ea. De o nouă provocare.
Desigur, când ți se aruncă mănușa, orgoliul îți șoptește s-o ridici. Nu te gândești decât la consecințe, la rezultat. Te vezi deja câștigător și nici nu-ți imaginezi cât de dur e testul, cât ai de muncit, de luptat, de îndurat.
Și nimeni nu te avertizează în legătură cu asta. Nimeni nu te pregătește pentru ce va fi. Constați cât de greu e pe propria piele când e deja prea târziu și nu mai ai cum să dai înapoi. Continuă să citești Doi ani de stres maxim
