Există o seamă de bloguri pe care le urmărim din blogroll, facebook, browser sau mail. Le accesăm de îndată ce vedem că a apărut un nou articol. Savurăm poveștile din ele dimineaţa la cafea, la serviciu, intr-o pauza sau seara, acasă. Nu uităm de ele nici măcar pe drum, la plimbare în parc, la terasă și nici chiar în vacanță. Păi nu de asta s-au inventat tabletele și smartphone-urile? Ne place ce găsim acolo, rezonam cu părerile exprimate, ne amuză umorul ce răzbate din texte sau ne identificăm cu trăirile, frământările și poveștile de viață ale autorului. Pe acesta din urmă ajungem să-l simpatizam, să-l admirăm și să-l apreciem. Și nu doar la nivel declarativ. Într-o zi ne dăm seama că ne este drag. Adorăm să-l citim, să vedem ce a mai făcut, pe unde a mai fost, ce idei năstrușnice mai are, dacă e bine, sănătos, dacă e fericit sau nu. Fără să vrem devenim părtași la reușitele și necazurile lui, îi suntem alături când îi este greu și-l încurajăm, ne bucurăm pentru succesele lui, fără să vrem, realizăm că suntem o parte din viața lui, o parte importantă pe care acesta poate conta.
Și nu-i putem părăsi căsuța virtuală fără a-i lăsa un semn al trecerii noastre pe acolo. Nu ne obligă nimeni, o facem pentru că așa simțim, pentru că vine din suflet. Ca și când ți-ai saluta un prieten vechi și bun. Chiar așa, cum să nu-ți Continuă să citești De dragul autorului
