Motto: “Tot ceea ce vei face va fi insignifiant, dar este foarte important sa faci” Gandhi
_
The same old story. Sau una dintre ele. Cum sa trecem de fricile dobândite? Putem sa trecem? Merita sa incercam?
_
Legenda pianistului numit 1900
Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenariul: Alessandro Barrico & Giuseppe Tornatore
Studio Medusa Film
El (“Pianistul 1900”, Danny, interpretat fabulos de Tim Roth, intr-un rol pozitiv de data asta) a fost abandonat inca de foarte mic la bordul unui transoceanic si gasit de un fochist de culoare chiar la inceputul anului 1900. Incetul cu incetul, isi croieste si el un rost pe vas: devine pianist de geniu. Dar…are o problema: nu poate cobori pe uscat. S-a nascut pe vas, a trait pe vas, nu intelege uscatul si ii e teama groaznica de numarul imens de strazi. N-o face nici macar pentru fata de care, desi o vede o perioada foarte scurta de timp, se indragosteste. N-o va face niciodata.
Secventa cea mai frumoasa, cu nimic mai prejos decât secventa tango-ului din “Parfum de femeie”, este duelul la care e provocat de talentatul, orgoliosul si ingâmfatul inventator al jazz-ului, Jelly Roll Morton. Desi, ca dovada suprema a ingenuitatii sale spirituale, Danny isi admira sincer oponentul, la indemnul prietenului lui, Max, pianistului nostru nu-i ramâne decât alternativa de a da un concert magnific, care lasa asistenta cu gura cascata si care il umileste pe Jelly.
Chiar daca poate calatori pe aripile imaginatiei si ale muzicii in mod liber, descriind in cântecele sale privelisti pe care nu le-a vazut, Danny nu poate calatori, fizic, dincolo de vasul pe care a trait.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2uf-LDlZMFE&feature=related]
_
Remember me
Regizor: Allen Coulter
Scenariul: Will Fetters
Ea (Ally, e interpretata de Emilie de Ravin; a jucat in Lost si in Public Enemies) nu vrea altceva decât sa duca o viata normala. Dominata de fantasmele trecutului (pe vremea când avea 10 ani, cu 10 ani inainte de inceperea povestii, a asistat la asasinarea mamei sale in timpul unui jaf la metrou), intre un tata politist frustrat de faptul ca n-a putut sa-si salveze sotia si cel care vrea sa-i câstige prietenia in mod interesat in urma unei intelegeri cu un amic, Ally incearca sa-si construiasca un drum care, pe cât posibil, sa nu mai duca la metrou, in care nu mai are curaj sa urce. Lupta cu ea insasi este ingreunata si de problemele prietenului, fara chef de viata si cu un frate care s-a sinucis. Filmul se termina in durerea demna de care americanii au dat dovada dupa atentatele de la 11 Septembrie 2001. Si cu Ally care reuseste sa-si depaseasca teribilul complex.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=uWQV6-QgGjI]
Nu e vorba de a trece prin foc. Nu e vorba de sarituri cu parasuta sau de alpinism profesionist. Este vorba despre o lupta interna profunda, pentru a trece de blocaje psihologice care te impiedica sa faci niste gesturi atât de simple dupa cum ni s-ar parea noua, celor care ne credem normali….
You will never walk alone…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IMk9gK6Znow]
Autor: Dragos
Tim Roth mi-a făcut o impresie foarte bună, de-a lungul timpului. The Legend of 1900 e unul dintre filmele mele preferate.
@ S, ma bucur sa aud asta, Tim este un actor foarte bun si dupa parerea mea. Iar “Legenda…”, desi e un film mai vechi, din 1998, l-am vazut abia de curând, acum vreun an, dar abia acum o luna am putut sa obtin DVD-ul, ca sa-l vad pe indelete. De acum este si unul din filmele mele preferate, alaturi de “Parfum de femeie”, “Ultimul samurai” si “Concertul”.
tare antipatic imi e vampiru’ ala :)))
Care vampir? 8O
asta din “Remember me”…. Twilight”. chiar detestabil ca film…. si mai alea actorii… ca sa fiu sigur ca nu ma insel….. am vazut amandoua Twilight… si e o panarama de film! de asta nu imi place.
Actorul poate sa fie cat de actor… are acelasi mod de joc deci nu imi place Pateusson asta…
nu uitati ca oamenii…. nu vad filmul… ci actorii ;) daca un film e prost… din cauza actoriloi, e de ajuns sa schimbi actorii…. si filmul e perfect!
deci nu va place filmul, ci actorii =))
A, nu ma uit la filme cu vampiri, sorry. :(
Pattison a facut filme cu vampiri…..
cred ca ala a fost filmul care l-a scos la iveala…. pana atunci nu am auzit de el :))
adica na… film in care el e vampir … si e indragostit lulea de o umana nevampira….. deci prostii de genu asta…
mai fain o fost Underworld
Chiar ca prostii. :))
Asta imi aminteste de frica de mare pe care am capatat-o eu in urma intepaturii de dragon/arici sau ce-o fi fost. Dar pentru ca in viata fricile se tin scai de noi, dupa 3 ani de zile de la acel moment, tot in Grecia fiind, am dobandit una noua: frica de soare si insolatie. :)
Lasand gluma la o parte, cea mai teribila temere a mea este aceea de a fi perceputa gresit de oameni si judecata in consecinta. Bine, acum sa fiu sincera pana la capat, nu ma simt confortabil nici cand sunt cocotata pe o stanca la o mare inaltime, nici cand raman blocata in lift, nici cand raman fara apa calda(de fapt cred ca asta este temerea vietii mele, sa se opreasca apa cand trebuie sa plec urgent undeva).
Dragos, ce legatura exista intre aceste frici, unele paralizante, altele care tind sa se acutizeze pe masura ce inaintam in varsta(mie mi-e frica sa ies singura noaptea pe strada de exemplu), altele imbracand forme mai usoare si putand fi stapanite si chiar depasite si increderea in noi, stima de sine?
Remember Me mi-a placut foarte mult. Din ceea ce povestesti, “Legenda Pianistului 1900” pare un film de exceptie si sper sa-l vad cat mai curand :)
@ Summer :-) era vorba de niste gesturi simple pe care nu le poti face din cauza unor blocaje…temerea in legatura cu perceptia gresita e de alt gen si din punctul meu de vedere judeci eronat. Bineinteles ca ar trebui sa te intereseze parerea oamenilor apropiati tie despre tine, dar pe restul poti sa-i dai naibii. Cu apa calda o poti rezolva usor, iti montezi un fierbator la cada :-)
Pe masura ce inaintam in vârsta devenim “constienti” ca nu putem face multe lucruri….gândim rational, ca oameni mari ce suntem, iar ratiunea ne spune multe minciuni.
@ Alexandra :-) eu cred ca depinde de tine cât de curând vrei sa vezi filmul. Ar putea sa fie foarte curând chiar :-)
Remember me m-a surprins din multe privinte. Pare politist, dar nu e. Pare plictisitor,, dar nu e. Pare prost, dar e foarte bun.
Dragos, ti-am enumerat o gramada de gesturi simple si tu te-ai cramponat de singurul de alt gen. :) Nu am vazut filmele, credeam ca putem largi tema discutiei…Chiar tu ai recunoscut la un moment dat ca recenziile sunt doar un pretex pentru a initia analiza unei anumite probleme ce ne framanta (si trebuie sa vedem dincolo de ele).
Da, Dragos, despre oamenii apropiati mie era vorba, despre aceia cu care intru in contact zilnic…
Citind ce ai postat mi-am amintit de “Pianistul” lui Polanski.
Inspirant din autobiografia pianistului Szpilman, “Pianistul”, chiar daca reda cronica ghetoului varsovian, nu este un film despre istorie, despre cine e vinovat si cine trebuie sa plateasca.
Pianistul este prezentat ca un ultim supravietuitor al holocaustului pentru care supravietuirea e singurul sau scop.
Dupa ce traieste cativa ani furisandu-se prin case pe jumatate daramate, cautand apă, cartofi, niste graunte pe care le inghite pe nemestecate, cu toate simţurile pandind apropierea nemtilor este descoperit si lasat in viata de un german meloman pe care a reusit sa-l impresioneze.
Este foarte emotionanta scena in care vezi figura trista a soldatului german ascultand muzica lui Chopin redata de degetele efilate ale pianistului.
Cred ca este un film ce merita vazut.
am vazut si eu “Remember me”
si chiar mi`a placut ideea.
are acel ceva care iese din tiparele obisnuite..
si finalul e chiar neasteptat.
Draga mea, bun venit pe blog! :)
Nu reusesc sa nu fiu uimita de ceea ce descopar.
Nu am vazut filmele, deci nu pot comenta strict si la obiect dar temeri cred ca avem toti oricat de puternici am parea.
Oare nu avem majoritatea un “vas” al nostru si ni-e frica sa pasim dincolo de el? Dar pana la urma viata te invata sa depasesti atatea si sa te descurci in situatii in care nu te-ai fi vazut. Important e sa-ti pastrezi “coloana vertebrala”.
Summer: mi-e frica de furtuna.
pentru mine era acel “welcome”? :”>
Da! Pentru cine altcineva? :)
Diana, Dragos & all
Se spune ca primul pas care trebuie facut atunci cand doresti sa depasesti o anumita teama este sa o recunosti si sa identifici rolul pe care-l joaca acesta in viata ta, cu alte cuvinte sa aflii cat de mult te afecteaza. O modalitate prin care iti poti controla o anumita temere este aceea de a o infrunta, de exemplu, daca cineva are teama de inaltime, ar fi bine sa urce pe o cladire inalta si sa se uite in jos. Infruntarea temerilor conduce la diminuarea intensitatii acestora si ne poate demonstra ca de fapt nu avem un motiv intemeiat, real pentru a ne teme. Dar cati dintre noi sunt in stare sa faca asta? Cati oameni carora le e frica de apa sunt dispusi sa se arunce in valurile marii, cati din cei carora le e frica de furtuna ies pe strada in timpul uneia, cati merg cu liftul daca le e frica de el? De la vorbe la fapte e o cale atat de lunga…
@Summer, ai dreptate … de la vorbe la fapte e o cale atat de lunga…Cred ca o vointa puternica te poate ajuta sa-ti infrunti temerile.
Nora, that’s exactly my point. Mi-as dori, dar recunosc ca nu sunt acea persoana puternica si ambitioasa. Not anymore.
Aveti dreptate e cale lunga de la vorbe la fapte. Doar ca exista situatii care te fac sa nu ai de ales si “caracterele” atunci dau dovada de forta pe care poate nu si-o banuiau.
Calatoria spre noi insine ,pentru a ne cunoaste cu adevarat ,este mult mai curajoasa decat escaladarea unui munte sau trecerea prin foc.Disciplinarea mintii este ceva ce am putea face,cu eforturi semnificative ce-i drept,insa rezultatul ar putea fi pe masura.Poate si daca am privi lumea cu ochii inimii ne-ar fi ceva mai usor.Am afla ca niciodata nu suntem singuri si asa ne-am regasi resursele necesare pentru depasirea temerilor noastre.Sau am cere ajutor.Oricum,alternativa este simpla:iti infrunti temerile,le depasesti,sau inveti sa traiesti cu ele.
Nu știu de ce n-am primit avertizare pentru postarea noua… :(( Da, mă rog. Filmul trebuie să-l văd. Acum încerc să-l găsesc :-D
Temeri, unele fondate, altele sunt poate doar in mintea noastra. Si eu am astfel de temeri, cei mai multi le avem.
Summer, ai spus ca “cea mai teribila temere a mea este aceea de a fi perceputa gresit de oameni si judecata in consecinta”. Sa stii ca si eu am problema asta, neavand foarte multi oameni in jurul meu pe care sa-i simt apropiati si sinceri, ma tem ca altii cu care incerc sa incheg o relatie de amicitie ma percep diferit fata de realitate.
Dragos, da’stiu ca ai gusturi rafinate in materie de filme! Desi nu sunt neaparat un cinefil, filmele pe care le-ai mentionat intr-unul dintre primele comentarii imi plac si mie foarte mult. ( la “Concertul” cred ca te referi la filmul lui Mihaileanu)
Excelenta remarca ta, nu mai exista oameni pe care sa-i simtim cu adevarat sinceri. De ce? Pentru ca nu prea exista astfel de oameni! Iar cei care se apropie de noi, nu o fac niciodata dezinteresat. Cum sa mai ai incredere in prieteni si cunoscuti, in oameni in general, daca aproape zilnic esti tradat?
@ Summer, nu sunt chiar recenzii, ci motive de discutii, da.
@ Nora, am vazut filmul “Pianistul”. Excelent. Foarte bine facut. Aici as face o precizare (lasând la o parte calitatea impecabila a filmului “Pianistul”): “Legenda…”, din câte stiu eu, nu a primit niciun premiu si, daca m-as pricepe, as zice ca treaba asta ma revolta. In “Legenda…” nu e vorba de Holocaust, asa ca…de ce ar merita vreun premiu? Au si criticii dreptate!
@ imperfectgirl18, bun venit si din partea mea! Da, “Remember me” e un film care-ti patrunde in suflet fara sa para initial ca vrea sa faca asta.
@ Diana, mie imi pare bine ca nu te plictisesti cu noi si iti promitem noi si interesante uimiri! :-)
Normal ca trebuie sa-ti pastrezi coloana vertebarala. Altfel nu mai esti om, devii…molusca. :-)
E adevarat ca, uneori numai in conditii de mediu extreme ies la iveala adevarate caractere. Asta ar fi subiectul unei alte … recenzii, la filmul “Defiance”
@ Summer, mie imi e frica de foc….asta e si motivul pentru care manânc mâncare din ce in ce mai putin gatita la foc :-)
@ Andreea, nu suntem singuri, cam asta am vrut sa spun si eu cu “You will never walk alone”….Personal….am invatat sa traiesc cu temerile mele, nu prea am chef sa infrunt pe nimeni…
@ Ada, vezi ca sunt doua filme, nu unul….eu cred ca ar fi foarte bine daca le-ai vedea pe amândoua. Merita!
@ Danny, multumesc de aprecieri :-)
Da, la acel “Concertul” ma refeream.
@ Summer, multumesc frumos :)
@ Dragos FRD, am inclus “Remember me” pe lista filmelor mele preferate.
Si referitor la postul meu, n`am cum sa scap de starea aia care apare o data pe luna. E ceva natural, ca sa zic asa.
2? adică două cu aceleași personaje și poveste?
Le văd când mă întorc…
Pupici!
O saptamana frumoasa iti doresc. O sa-mi fie dor de tine. :(
@ imperfectgirl18, ce ti-e si cu natura asta imperfecta…. :-)
@ ada :-) :-) :-) “Remember me” este un film. “Legenda pianistului 1900” e alt film. Le-am pus impreuna pentru ca personajele pe care m-am axat (sincer sa fiu, e posibil ca Ally sa nici nu fie personajul principal) au cam acelasi gen de dificultate. Dar se pot vedea foarte bine si separat :-)
Spre rușinea mea nu am văzut filmul daaar promit să recuperez!
Săptămână frumoasă!
Am incercat si eu azi noapte. Nu s-a putut, asta e, n-a fost sa fie!
O saptamana frumoasa(si mai ales racoroasa daca locuiesti in Bucuresti) si tie! :*
@ Ioana, despre ce rusine vorbesti? Sunt niste filme, nu e obligatoriu sa le vezi. Dar…ar fi pacat daca n-ai face-o.
Summer&Dragos: fiti siguri ca n-o sa scapati asa usor de mine, mai ales ca ati realizat acel ceva pe care l-am avut o data scurt timp: o micuta oaza de relaxare in torentul de zi cu zi. O “insulita” ca sa fiu in ton cu gazda.
Dragos: cam multe “moluste” circula in ziua de azi.
Uitasem sa-ti spun ca YNWA mi-a provocat aceeiasi fiori ca si in alta zi torida cand l-am ascultat prima data gratie amicului nostru comun. Nu mai tin minte daca acum 2 sau 3 ani?
Ok, astept si recenzia aceea.
Diana, buna! Pregatesc un material nou. Am o datorie de platit celor care au votat la un articol mai vechi(cel despre tara favorita). Nu stiu cand il termin. :(
Ma bucur ca percepi blogul ca pe o oaza de relaxare, asta a fost si menirea lui de la bun inceput. Nu stiu daca ai citit pagina “Important”, acolo explic eu mai bine cine suntem, cum suntem si ce urmarim. Si pentru mine cantecelul pus de Dragos pe articol a constituit o frumoasa surpriza. :)
@ Diana :-) ok, ai spus-o, sa stii ca te vom urmari :-)
Ai dreptate cu molustele; sunt multe. Inca nu ar fi o problema, dar sunt si agasante…
M-am gândit la ce ai spus tu ieri cu “fiecare din noi avem propriul vas” si eu il am cu siguranta, intrucât cam 90% din viata mea se duce pe 2 kmp, pe care nu-i parasesc decât in caz de “forta majora”. Dar macar atunci il parasesc :-)
Inainte de a alege melodia am tot cautat o interpretare convenabila….am ascultat vreo doua ore numai YWNWA.
Cred ca s-a intâmplat acum 3 ani ceea ce spui tu. Trece timpul….
Pâna la “Defiance” (l-ai vazut?) o sa mai ai câteva surprize…(sper sa le “reusesc”)
Am sa te rog frumos sa te uiti si pe articolul asta:
http://niceeynice.wordpress.com/2010/07/06/%e2%80%9eagora%e2%80%9d-si-%e2%80%9epapesa-ioana%e2%80%9d-revolta-spiritului-liber/
M-ar interesa parerea ta si iti multumesc de pe acum pentru efort :-)
@ Summer, a mai explicat cineva, acum vreo 20 de ani, “cine suntem si ce vrem” si n-a fost prea bine ce-a iesit…
Cine, FSN-ul? :P
Gasesc foarte adevarata, si in cazul meu, afirmatia Dianei, a carei aparitie ma bucura: “fiecare din noi avem propriul vas”, nici eu nu ma departez prea mult de al meu.
YNWA ramane un cantec cu totul deosebit, nu este doar unul din cele mai cunoscute si mai frumoase imnuri ale unei echipe de fotbal ci, daca vreti, si o stare de spirit, un mesaj incurajator intr-o lume tot mai individualista.
@ Summer, nu, seful FSN-ului…
@ Danny, exact, o stare de spirit, foarte bine punctat. Am fost in februarie la Urziceni – Liverpool si, desi spectatorii au tot huiduit echipa si suporterii englezi pe parcursul meciului, cam de prin minutul 85, când galeria englezilor a inceput sa cânte YNWA, tot stadionul s-a ridicat in picioare si a aplaudat pâna la sfârsit. Am fost extrem de impresionat.
Si…n-au cum sa nu te treaca fiorii când il asculti…
eu am trecut doar sa va salut, in ultimul timp am fost extrem de ocupata si o sa mai fiu, dar promit ca o sa va vizitez mai des.
Si de abia astept sa vad cele doua filme!
:)) Tocmai vin de pe blogul tau, am citit noutatile, sunt foarte bucuroasa pentru tine, se pare ca lucrurile din viata ta sunt pe fagasul cel bun. Hugs!
PS Cred ca intre noi functioneaza telepatia. :)
daaa. mă refeream la Remeber me. Acum înțeleg. și celălalt va fi scos. imediat. adică nu imediat. imediat ce mă întorc acasă.
Summer, nu fi tristă. nu scăpați de mine nici din vârf de deal
Singurul pe care l-am vazut din lista asta, este Remember me… dar, l-am considerat a waste of time.
Cu toate astea, am sa le caut cu mare placere pe restul.
Suna foarte fain Pianistul 1900.
Good day :)
un pas inainte sa fac???
privind imensitatea valului ce ameninta, nu doar un pas… ci voi fugi cat pot de repede…
imi place sa privesc filme… dar… de multe ori viata bate filmul…
la metrou… un bietel la vreo 12 ani… imbracat cu camasa alba si papion, se delecta pe claviatura unu pian electronic… in timp ce tatal lui (banuiesc) era mereu prin preajma sa vanda CD-uri cu 12 $ bucata… am ramas sa-l ascult… canta minunat pentru varsta lui… am scos telefonul si l-am filmat… nu stiu de ce, dar privindu-l am vazut in el o viata de fillm, sau filmul unei vieti… si era doar un copil….
@ Ada, o luam ca pe o promisiune :-)
@ Iulia, da, lista e foarte extinsa, contine doua filme :-) . Adevarul e ca si mie mi s-a parut o pierdere de timp “Remember me”, l-am vazut in 3 reprize si am avut impresia ca depun un efort cam mare. Dar mi-am revizuit opinia dupa final si l-am mai vazut o data, cap-coada. “Legenda pianistului numit 1900” este si un film fain, nu doar suna fain. Te tine, ca sa zic asa, cu inima in gât de la inceput pâna la sfârsit si personal abia m-am abtinut sa nu plâng, barbat fiind.
O zi minunata si tie!
@ oovi, frumoasa intâmplare. Si filmul unde e?
:-) Iar in legatura cu valul….daca te intorci cu 180 de grade….fuga tot un pas inainte s-ar numi :-)
@ happygirls, te asteptam cu drag!
filmul este tot in telefon… nu stiu sa il postez pe blog… cred ca sistemul de filmare nu este compatibil cu posibilitatile blogului… am incercat de mai multe ori… dar fara succes
Buna dragii mei, v-am citit de dimi, dar astia nu ma lasa aici sa fac ce vreau:))
Summer: Citisem despre mine, nu a fost o surpriza chiar, cum spuneam in timpul blogarelii de 3 ani am simtit multe cam despre fiecare si sa stii ca totusi mare mare parte mi s-au confirmat, uite la Dragos am mai gresit:)), citatele, dar ce era important nu. Acum chiar ma bucur ca am citit, e super. Si ceea ce e mai frumos e ca pe langa alte “failed”-uri se pare ca voi a-ti reusit si ma bucur foarte mult.
Dragos: am sa te dezamagesc, dar nu, nu le prea am cu filmele. As putea sa ma scuz dar nu are rost si am sa-ti spun ceva banal: de cele mai multe ori abia reusesc sa vad meciurile care ma intereseaza, de unde timp si pt. altceva?:))
Tocmai de aceea ma bucur sa citesc ce scrii tu asa nu pierd contactul.
Pai parasesti “vasul” ca nu ai incotro, dar eu cel putin imi las radacinile ca si ancora acolo si mereu ma intorc. Si in orice situatie, aproape, sunt ancorata in lumea mea interioara unde stiu ca sunt “safe”. O lume in care foarte putini “agenti” din afara au dreptul sa intre.
Am citit articolul, iar trebuie sa te laud, de mult nu m-am simtit atat de bine citind ceva,dar parerea mea referitor la ce vrei s-o afli ca sunt multe chestii de discutat? Mare efort, sa stii:)) Dar a meritat.
Danny: “YNWA ramane un cantec cu totul deosebit, nu este doar unul din cele mai cunoscute si mai frumoase imnuri ale unei echipe de fotbal ci, daca vreti, si o stare de spirit, un mesaj incurajator intr-o lume tot mai individualista.” – nu puteam sa exprim asa frumos, dar tocmai asta e adevarul.
Ma bucura mult constatarea ta. :) As vrea sa te simti aici ca acasa si, de ce nu, sa scrii si tu articole(poti aborda orice subiect doresti). Adresa mea de mail este nicecomore@yahoo.com
Inca ceva, daca vezi ca postarea ta a intrat la moderare sa nu te alarmezi, wordpressul face mereu figuri, pana si eu patesc acest lucru. Moderarea nu este activata pe blog decat noaptea!
Summer: eu va multumesc, e placut sa ai unde te relaxa cu oameni pe care sa-i apreciezi. Nu sunt eu de scris articole, e mai usor totdeauna sa comentezi:)) Nu-mi fac griji, n-am nimic contra moderarii, din contra am constatat ca de multe ori e chiar necesara. Si aici stii tu bine la ce ma refer.
Diana, tot mi-ai povestit tu ca ai casuta in constructie, vezi ca pana e gata ti-am gasit un loc perfect, e descris pe articolul de azi. Sper sa-ti placa. :)
Summer, sa stii ca asa e. Ok,abia astept.
Diana, nu ai de ce sa astepti, articolul e gata de ceva timp. Uite-l aici:
http://niceeynice.wordpress.com/2010/08/04/france-votre-amour/
@ Diana, nu e nicio dezamagire :-) Nu stiu cum sa interpretez faptul ca te-ai inselat in privinta mea, o fi un compliment?!?!?
Nu e nevoie sa fii cinefila, e de ajuns ca ne esti suficient de prietena incât sa gasesti timp si pentru noi.
Multumesc :-) Pai voiam sa stiu parerea ta despre articol :-)
Chiar e compliment.
Articolul e foarte bun, deci aici chiar merita sa citesti articolul nu ca dincolo unde de obicei asta era cel mai irelevant lucru,dar si comentariile sunt la aceeiasi inaltime. Ma refeream la faptul ca au derivat mai multe directii de discutie, toate foarte interesant cum ar fi religia si femeia in societate.
Diana, iti multumesc pentru aprecierile la adresa blogului (si)in numele lui Dragos. Avand in vedere ca peste putin timp(parca la sfarsitul lunii august s-a intamplat,nu?) se implinesc exact 3 ani de zile de cand ne cunoastem, iti marturisesc ca nimic nu m-ar bucura mai mult decat acceptul tau de a face parte din echipa acestui blog. Cu alte cuvinte, sa nu-l mai consideri doar al meu si al lui Dragos, ci si al tau! :)
@ Diana :-) , ma bucur ca iti place la noi si te pasioneaza ce discutam pe aici.
@ Summer, foarte frumoasa decizie :-) :-) :-) Da, si in numele meu, si eu vreau!
:) Sa asteptam decizia Dianei!
@ Summer, pai va veni sa ne comunice decizia dupa ce va iesi din “shocul” cu Manchester City :-)
:)))) Mai Dragos, dar ce ati patit aseara, ce v-au facut haiducii aia? :(
Am reusit sa gasesc si sa vizionez “Legenda pianistului numit 1900”, un film in care incarcatura emotionala a venit la sfarsit, in acel dialog cu prietenul sau. Asa am perceput-o eu. El nu traieste o drama interioara decat o singura data, atunci cand renunta la a cobora pe pamant.
Trairea lui interioara se regaseste in muzica. El auzea muzica in orice miscare, in orice expresie, in orice sentiment. Stii unde am mai intalnit o astfel de traire a muzicii? In filmul “August Rush”.
Emotionant film.
S-ar putea sa ma insel, dar eu cred ca lumea lui era pianul, cu ajutorul caruia putea sa calatoreasca in mental, sa comunice, sa respire. Vaporul era doar mediul social in care traia si in care totul avea un inceput si un sfarsit, ceea ce-i dadea siguranta. Chiar el spunea ca pianul are un numar finit de clape – 88.
Pianul, dupa mine, este laitmotivul acestui film. Cu el incepe (scena in care este gasit copilul pe pian) si tot cu el se sfarseste actiunea principala a filmului (scena cand apar degetele ce canta la un pian invizibil). Pianistul si pianul sunt inseparabili pe tot parcursul filmului.
Mi-a placut mult o replica de-a lui: “in aceasta lume imensa pianul este a lui Dumnezeu si El face ca aceasta muzica sa fie infinita”. Pianistul isi canta partitura in aceasta simfonie a lumii.
Iar acel duel … WAW! M-au fascinat intotdeauna acordurile de pian.
Ma repet, s-ar putea sa ma insel, dar asa am perceput eu filmul. Nu sunt o cinefila.
Imi este din ce in ce mai clar, trebuie sa vad si eu filmul!
@ Nora, imi pare bine ca ai reusit sa vezi filmul. Chiar merita. “August Rush”. N-am auzit. Dar vom cauta.
Da, asa e….calatorea pe cele 88 de clape ale pianului si se simtea in siguranta….unde sa se duca el pe atâtea strazi?
Asa este…este gasit pe pian, apoi face o mica “excursie” cu pianul prin geamurile saloanelor aristocratice, insotit de Max….cânta la pian…
Da, duelul este cu adevarat magnific, si acum când amintesc de el mi se face pielea de gaina.
Nu e vorba ca te inseli. Interpretarile pot fi si ele infinite si, la urma urmei, cine poate spune cu certitudine care este cea corecta? In cazul in care nu esti un profesionist in ale filmului (actor, regizor, critic, scenarist etc etc etc), ce conteaza? E parerea ta si ea e cea corecta pentru tine….
Dragos, cred ca despre August Rush a scris Chocolate pe blog o recomandare. Parca.
Novecento suna atât de bine… măcar a fost mai bun decât ecranizarea romanului Mătase.
@ Nice, vom cerceta si vom gasi.
@ Diana, suna bine, da…sa inteleg ca ai vazut ambele filme??
Bineînțeles.
Era un must, având în vedere că aricco e unul din scriitorii mei preferați…
Și la ecranizarea lui Novecento, muzica e făcută în mare parte de Ennio Morricone, pe care eu îl consider cel mai bun producător de muzică de film. :D
Pentru mine e un regal.
Nu stiu cine pe cine a manipulat, dar… impreuna am decis ca pe timpul concediului sa intram de doua ori pe saptamana pe net. Deci … iti spun si eu abia acum “bine te-ai intors din vacanta”.
“Remember me” – am reusit sa-l vizionez si pe acesta.
Dupa inceputul violent, am spus ca nu pot urmari un astfel de film. Si …evident, curiozitatea m-a determinat sa ma uit mai departe.
Continuarea a fost lipsita de evenimente majore. Viata unor adolescenti care au ales independenta specifica tinerilor americani, revoltati pe unul sau pe ambii parinti, care isi iau viata in propriile maini chiar daca sunt constienti ca nu le este prea usor.
Lupta lui Ally cu ea insasi…in afara de refuzul de a lua metroul, sincer …nu prea am remarcat-o. Daca nu as fi vazut inceputul filmului nu as fi ghicit de ce se temea ea de metrou. Doar spre final dezvaluie simplu ca mama ei a murit impuscata acolo.
In schimb am remarcat la Tyler acel aer putin misterios, de neinteles sau mai degraba incarcat de o psihologie proprie de viata, legatura dincolo de moarte cu fratele sau, revolta impotriva tatalui pe care il acuza de moartea acestuia, de faptul ca si-a abandonat copii.
M-a impresionat mult trairea interioara a acelei fetite. Se considera respinsa de tatal ei, de colegele care o considerau o ciudata, dar de fapt gandea destul de matur pentru varsta sa. Singurul sustinator era fratele, Tyler, care o adora si o intelegea. Din pacate a fost nevoie de un eveniment nefericit (cel in care a fost tunsa, la o petrecere, de fetitele din clasa) ca s-o apropie de tata.
Finalul se prefigura fericit, toate lucrurile pareau ca s-au lamurit, tatal se hotarase sa se implice in problemele lor, o ducea pe sora lui la scoala, descoperise pozele din calculator, si ceea ce anunta a fi o zi minunata …SOC! Pe tabla, profesoara scrisese 11 septembrie 2001!
Mi-a pierit zambetul !
Original mod de a reaminti marea tragedie a americanilor.
Si parca-i un facut, si acest film se sfarseste cu aceeasi imagine cu care incepe: statia de metrou.
Ce-i drept … daca prima secventa a vrut sa transmita starea de repulsie a ceea ce inseamna metrou pentru Ally, ultima secventa (cand se urca in vagon) vine sa arate ca orice blocaj, orice complex poate fi depasit. Este o supravietuitoare si a acelui incident din metrou si a acelui atac terorist.
Oare filmul nu a vrut sa reaminteasca ca asa este poporul american? Un supravietuitor. Un invingator.
Chiar si ultima imagine cu parintii si sora lui Tyler la mormantul acestuia, sugereaza ca ei vor merge mai departe impreuna, ca o familie, ca tragedia nu ia indepartat ci ia unit.
Tin sa specific iar, ca este doar parerea mea despre acest film.
Si… cum a spus Dragos:
“Interpretarile pot fi si ele infinite si, la urma urmei, cine poate spune cu certitudine care este cea corecta?”
Imi permiti sa te citez prietenei mele care mereu imi reproseaza, ca vad altceva, atunci cand parerile noastre despre un film nu coincid?
@ Nora :-) :-) :-) multumesc mult pentru acest comentariu. Bineinteles ca ma poti cita :-)
Pai…nici interpretarea mea nu s-a vrut o cronica de film obiectiva. Eu m-am focalizat pe Ally pentru ca problemele cu care se confrunta mi s-au parut mai interesante si mai aproape de ce voiam sa dezbat eu.
Asa este. Poporul american e un invingator, nu un “vaicaitor”. Sufera demn si asta am observat chiar atunci când s-a intâmplat, in 2001.