Mi-am permis s-o parafrazez pe Orry, pentru ca titlul blogului ei se potriveste perfect cu ceea ce simt eu de foarte mult timp, iar adaptat astfel, este relevant pentru situatia in care ma aflu de cand am fost nevoita sa iau fraiele in mana si sa ma ocup cu adevarat de propriul meu blog. Un blog pe care nu l-am dorit niciodata, pentru ca eram constienta ca nu sunt in stare sa-l tin. Cel putin nu la standardele visate de mine. Nu sunt genul care se complace in mediocritate, sunt o perfectionista si sunt si foarte orgolioasa, dar totodata imi cunosc bine limitele. Un blog presupune insa dorinta de a impartasi cu ceilalti gandurile, ideile, framantarile tale. Presupune comunicare, deschidere, talent si pasiune pentru scris, viata ta devenind in timp o carte deschisa in mainile celorlalti. Ori toate astea-mi sunt straine mie, eu fiind o introvertita prin excelenta, o persoana case-si apara cu dintii intimitatea. Cu toate ca uneori exista momente cand tare as avea nevoie sa-mi descarc sufletul, sa-mi exprim frustrarile pe o pagina de blog si eventual sa inchid pentru comentarii. :) Dar nu pot s-o fac, pentru asta imi trebuie o noua blogosfera, unde sa nu ma cunoasca nimeni, unde sa fiu sigura ca nu ma gaseste nimeni din trecut, unde sa nu fiu judecata sau sa-mi fie rastalmacite cuvintele. Initial am deschis blogul din plictiseala, dorind sa-l tin exclusiv pentru materialele mele geografice. Scriam in alta parte si ma simtem excelent acolo, nu aveam de gand ca devin bloggerita, rolul de postatoare ma prindea de minune. Sincer, credeam ca voi imbatrani pe acel blog. Ce naiva… Viata avea insa alte planuri pentru mine, si iata-ma aici, in situatia de a scrie eu articole, lucru pe care-l refuzam cu inversunare in trecut, de fiecare data cand imi era propus. Asadar, cand visez cu ochii deschisi, visez la o noua blogosfera(a nu se intelege ca ma deranjeaza noile persoane pe care le-am cunoscut, dimpotriva), la mine fara trecut, la mine fara mii de regrete, la libertatea de a spune ce-mi trece prin cap fara teama ca cineva care ma cunoaste foarte bine sa ma citeasca, sa ma judece si sa-mi dea eventual replica. Nu vreau sa uit trecutul, pentru ca imi este imposibil, vreau ca el sa nu existe!
In timp ce citeam articolul desfaceam un ou. Un ou pe care mi l-a dat colega mea de birou, dupa ce mi l-a bumbacit bine (n-am niciun meci câstigat in aceasta editie de ciocnire de oua). Vazându-ma enervat ca-l decojeam greu, mi-a explicat: se decojeste greu pentru ca e proaspat.
Pacat.
As fi vrut un ou care sa fie proaspat si sa se si decojeasca usor.
Ma gândesc la faptul ca tema dilemei mele este aceeasi cu a ta.
:) Cam asa ceva… Ceva nou, simplu, perfect. Situatia ideala. Exista?
Frumoasa comparatie, Dragos :) superba chiar, daca situatia nu ar fi oarecum un pic trista..
Bineinteles ca nu. Daca ar exista, n-ar mai fi ideala….
Pai atunci te chinui in continuare cu oul… :P
@ Nice … si tu cu blogosfera… :-)
:( Fiecare cu ce s-a procopsit. :P Avantaj tu. :)
http://ondin.wordpress.com/
hororscop sondaj si versuri si mult iubire numai aici…..
Nice
Sa nu cobori din mers….
:)
Multumesc ca-mi porti de grija, ma descurc si eu cum pot. :)
Hai sus, iubita, nu fii pesimista :* orice ai scrie, noi te vom intelege si nu te vom judeca…si daca o sa ai vreodata nevoie de sfaturi, noi suntem aici..macar asa, din putzina noastra experientza de viatza :*
Iti multumesc, cum gasesti tu mereu cuvintele potrivite, exact de asta aveam nevoie, de cineva care sa ma inteleaga si sa nu ma judece… Pe zi ce trece sunt mai puternica, iar ranile sufletesti incep sa se inchida. Dar despre asta intr-un viitor articol. ;)
Ma bucur ca incepi sa gandesti pozitiv! >:D< asa trebuie!
De-abia astept sa citesc articolul ala :D
Doamna Popescu se decide sa-i fie pictat portretul de un pictor renumit.
Ajunsa fata in fata cu pictorul, ii spune -Vreau sa ma pictezi in tablou cu cercei cu diamante de 3 carate, un colier cu un diamant imens agatat de el, bratari stralucitoare din aur si smarald la maini, si o brosa frumoasa cu rubine la piept!
-Dar doamna, zice pictorul contrariat, dvs nu purtati nici una dintre aceste giuvaeruri!
-Stiu, zice dna Popescu, dar sanatatea mea este foarte precara, iar sotul meu ma inseala cu secretara sa. Cand voi muri, sunt sigura ca ei se vor casatori, si vreau ca tarfa aia sa innebuneasca cautand dupa aceste bijuterii!
:) :( Dragos, mi-ar placea sa stiu ce anume te atrage pe tine la un blog, ce anume te face sa te intorci sa-l citesti si a doua oara. Am scris un articol pe tema asta, “Ganduri Necenzurate”, gasesti acolo mai multe explicatii. Esti atat de amabil sa…?
trecutul n-are cum sa nu existe! Insa mi-ar placea si mie cateodata sa-l pot sterge cu buretele! Sa ma trezesc brusc intr-o lume nou-nouta! Unde prezentul sa domine! Din pacate ceva de genul asta nu exista!
As vrea totusi sa cobor …. :)
Si eu vreau sa cobor! Si sa ma trezesc intr-o lume complet noua. Si buna. :(
Cu toții avem un început și e plăcut să ne uităm în urmă pentru a putea vedea cât am evoluat:)
Sper din toata inima sa am timpul si rabdarea necesara pentru a evolua. Dar si libertatea de a spune ceea ce vreau, simt si cred.