Melancolie. Așa aș putea numi fotografia de mai sus care îmi exprimă exact starea de spirit actuală. Dacă n-aș ști cât de mult iubiți cuvintele aș lăsa-o așa, singură, fără text. Face cât o mie de slove meșteșugite. Peisajul înghețat, dezolant, tânjește după o rază de soare, după un strop de culoare, iar sufletul, sufocat de lacrimi fierbinți de dor, moare în lipsa iubirii și speranței. Dar cine are chef de suspine și pesimism? Cine e dispus să-mi citească veșnicele lamentări despre problemele de la serviciu, despre oboseală, boală, epuizare? Nimeni, așa că schimbăm puțin registrul. Nu radical pentru că ar părea forțat, fals.
Încă din debutul lui 2014 m-a copleșit nostalgia începuturilor: a primilor pași făcuți timid într-o poveste de dragoste, în blogosferă sau în lumea miraculoasă a unei noi pasiuni mistuitoare. Au ele ceva aparte, poate un parfum irezistibil, un farmec infailibil…
Ieri mi-am adus aminte de o întâlnire care m-a urmărit în timp și care avea să-și lase puternic amprenta asupra evoluției mele ulterioare. Din seria întâlniri cu destinul, cum îmi place mie să numesc acest tip de “întâmplări”.
Ne revedeam după aproape doi ani pe peronul de la Basarab. Fusesem colege de muncă, dar la un moment dat ea a decis să Continuă să citești Nostalgii de ianuarie
