Niciodata nu m-au atras jocurile video, nu m-am imaginat niciodata petrecand ore in sir incercand sa depasesc un anumit punctaj, sa trec la un nivel superior sau sa mitraliez teroristi sau roboti. Mai mult decat atat, trebuie sa recunosc ca violenta iesita din comun pe care o promovau unele dintre ele m-a oripilat. Si nu de putine ori m-am gandit ca e imposibil ca jucatorului pasionat sa nu-i fie astfel stimulata agresivitatea sau sa nu ii produca o desensibilizare accentuata, devenind imun la eventuale scene (de maxima) cruzime din viata reala. Apoi am discutat cu niste copilasi, iar raspunsul lor nu a avut deloc darul de a ma linisti. Ei mi-au explicat faptul ca daca acum in lume este pace, ca nu mai sunt conflagratii mondiale ca odinioara, se datoreaza si acestei benefice inventii, numita generic jocuri video. Cu alte cuvinte, oamenii isi tempereaza agresivitatea nativa impuscand dusmani imaginari. Nu mai au timp si chef sa planuiasca atacuri inarmate sangeroase indreptate impotriva semenilor, pentru acum stau in fata calculatorului sau a consolei si…se distreaza. Hm. Asa sa fie?
Cu vreo doua saptamani inainte de Craciun, m-am intalnit cu o doamna, care mi-a marturisit ca isi foloseste iPhone-ul 4 exclusiv pentru a se juca pe el Fruit Ninja. “Sunt absolut fascinata si dependenta de jocul asta, nu ma pot opri, nu-l pot lasa din mana”, povestea ea, in timp ce Continuă să citești I love this game
