Melancolie. Așa aș putea numi fotografia de mai sus care îmi exprimă exact starea de spirit actuală. Dacă n-aș ști cât de mult iubiți cuvintele aș lăsa-o așa, singură, fără text. Face cât o mie de slove meșteșugite. Peisajul înghețat, dezolant, tânjește după o rază de soare, după un strop de culoare, iar sufletul, sufocat de lacrimi fierbinți de dor, moare în lipsa iubirii și speranței. Dar cine are chef de suspine și pesimism? Cine e dispus să-mi citească veșnicele lamentări despre problemele de la serviciu, despre oboseală, boală, epuizare? Nimeni, așa că schimbăm puțin registrul. Nu radical pentru că ar părea forțat, fals.
Încă din debutul lui 2014 m-a copleșit nostalgia începuturilor: a primilor pași făcuți timid într-o poveste de dragoste, în blogosferă sau în lumea miraculoasă a unei noi pasiuni mistuitoare. Au ele ceva aparte, poate un parfum irezistibil, un farmec infailibil…
Ieri mi-am adus aminte de o întâlnire care m-a urmărit în timp și care avea să-și lase puternic amprenta asupra evoluției mele ulterioare. Din seria întâlniri cu destinul, cum îmi place mie să numesc acest tip de “întâmplări”.
Ne revedeam după aproape doi ani pe peronul de la Basarab. Fusesem colege de muncă, dar la un moment dat ea a decis să schimbe domeniul şi s-a angajat la o firmă. Totul se petrecea, dacă memoria nu-mi joacă feste, în toamna lui 2006. Înfrigurate, căci era o zi la fel de gri şi rece ca în poza mea, am decis să mergem undeva, în oraş, să sărbătorim evenimentul, am ales restaurantul Sheriff’s din zona Unirii (cine îşi mai aduce aminte de el?) şi preţ de câteva ore, la o ciocolată caldă şi un fresh de portocale am depănat amintiri şi am povestit despre prezent. Era entuziasmată de cursul pe care-l luase viaţa ei de când îşi găsise alt job. Mi-a dezvăluit şi motivul, în sfârşit nu mai ajungea obosită acasă, în loc să meargă direct în pat ca altădată, pentru a se odihni câteva ore, acum ieşea seara la un spectacol, la teatru, la film sau chiar avea chef să prepare un nou fel de mâncare, descoperindu-şi talentul pentru gătit, practic regăsindu-se pe sine.
– Şi cum e la noul serviciu, cu ce te ocupi?, am întrebat-o eu.
– Trăiesc aievea un vis frumos, îmi mărturiseşte ea radiind de fericire, îmi fac rapid treaba, iar după ora 12 scriu pe blog. Tocmai am publicat un articol despre…şi începe să-mi dea detalii despre subiectul abordat.
-Oh, este minunat să ai blog. Şi e atât de uşor să-ţi deschizi unul…şi îmi dă, pe nerăsuflate, câteva indicaţii preţioase.
Blog? Despre ce vorbește fata asta? Consternarea și nedumerirea mea creșteau pe măsură ce înflăcărarea cu care ea mi se confesa se accentua. Era prima dată când auzeam de acest termen și am decis pe loc: nu mi se potrivește așa că e ultimul lucru pe care l-aș face.
Pe atunci, în 2006, ea își începea activitatea blogosferică și avea să devină o bloggerița cunoscută, implicată în multe proiecte de anvergură. O tânără dulce, blândă, frumoasă, bună ca pâinea caldă, carismatică, sinceră și simpatică.
Inexplicabil, dar cuvintele ei mi-au stăruit în minte mult timp. Niciodată nu m-am gândit că aș putea scrie articole, crâmpeie de viață, povești. Îmi imaginam că e nevoie de un talent uriaș, de idei geniale, păreri pertinente, curaj, dorința de a schimba lumea, de a te deschide în fața celorlalți și de a deveni celebru. Sau măcar să fii absolvent de jurnalism ori litere. Iar eu nu voiam nimic din toate astea. Realizam că nu pot să scriu, că nu sunt făcută pentru asta, că tot ce-mi doresc este să trăiesc liniștită în anonimat.
Dar viața avea alte planuri pentru mine. Și mi-a dovedit cât de mult mă înșelam. Pentru a scrie nu e nevoie decât de puțină pasiune, un context favorabil și o dorință nebună de comunicare cu oamenii. Asta în cazul meu.
Cum a fost pentru voi începutul? Când și unde ați auzit prima data cuvântul blog și ce v-a determinat să aveți unul propriu?
De prin net, de la colegi am aflat de bloguri așa că cu greu abia prin 2008 mi-am „tras” și io un blog (Napobloghia). Motivul a fost pura curiozitate. Eram și praf de la niște berule și mi-am zis într- după-masă hai să-mi fac și eu un blog. Am încropit repede-n Photoshop headerul și gata. Prima postare a fost „Apeluri, sonerii, chestii și trestii” în Napobloghia, acum l-am transformat în blog de fotografie iar vechile articole le-am șters.
Prin 2008? Oho, dar ai state vechi in blogosfera, Tury. :biggrin: :happy: Hehe, ce mai iubesti si tu fotografia…
Dar ca si tine, am si eu o curiozitate, ce calitati consideri tu ca ar trebui sa aiba un blogger? :ermm: :biggrin: :unsure:
La calități: să fie sincer, să fie el așa cum e.
:biggrin: Frumos spus, asa ar trebui sa fie toti bloggerii. Insa blogosfera e o lume prea frumoasa, prea buna si prea curata ca sa fie si adevarata. Aici, faptele rele si caracterele urate nu ies niciodata la iveala. Nu la asta se pricep cel mai bine cei cu condei? :ninja: :dizzy: :unsure: :tongue:
Și eu tot în 2006 am început. Pe vremea aia firma la care lucram făcea un agregator de știri și mie îmi revenise sarcina de a face o bază de date cu blogurile din România. Atunci am aflat ce e acela un blog. Mai târziu trebuia să testez diverse platforme de blogging (gen ablog, weblog) și mi-am făcut câte un blog – de test – pe fiecare. Mi-a plăcut atât de mult ideea de a avea un jurnal online încât prin 2007 mi-am făcut primul blog personal cu care m-am tot mutat până când am ajuns la ex-silentio.eu Pentru mine un moment dificil a fost decizia de a ieși din anonimat. Nu știu dacă am făcut bine sau nu :) Nici eu nu știam ce să scriu la început, acum când recitesc articolele vechi mi se par aiurea de tot :biggrin:
Ceața, frigul, lipsa zăpezii mă predispune și pe mine la melancolie :) Încă mai aștept zăpada
Wow, ce preocupari interesante aveai tu in 2006, ce mai, jobul ideal. :biggrin: :happy:
:cheerful: Deci, jurnalist la baza! Si eu care te credeam psiholog. :ninja: :biggrin: Si pamfletar. :silly:
:biggrin: :dizzy: :tongue: :silly:
Acum pun eu lucrurile cap la cap…
Eu am intrat in blogosfera sportiva in 2007 pe post de comentator. Blogul l-am deschis in 2009, iar cu adevarat am inceput in martie 2010. Dar multa vreme am crezut ca nu pot scrie articole, mai ales personale. Nici acum nu am pretentia ca scriu articole, sunt simple trairi, ganduri.
Ce inseamna iesirea din anonimat? Ca ti-ai pus poza la gravatar?
Si eu astept(culmea) zapada. Nu stiu cum e posibil, dar vad ca prin alte orase e soare, frumos, cald. In orasul meu a fost frig, ceata si rece(exact cum ai descris tu mai sus) inca de la inceputul iernii. Nu stiu cine poate fi optimist pe vremea asta. :cwy:
Am si eu o curiozitate, ce ce calitati consideri tu ca ar trebui sa aiba un blogger? :ermm:
Mi-ar fi plăcut, dar nu am calități de jurnalist. :biggrin: Da, era jobul ideal pentru mine, chiar dacă stăteam aproape 12 ore în fața monitorului. Am greșit că am plecat de acolo, dar nu-mi displace nici unde am ajuns acum
Ieșirea din anonimat a însemnat și poza la avatar dar mai ales folosirea numelui real. Atunci făceam tot posibilul să-mi ascund identitatea, nu știa nimeni cine și de unde sunt… acum e de ajuns să-mi caute cineva numele pe google și m-a găsit imediat :biggrin:
Ce calități ar trebui să aibă un blogger… în primul rând să știe să interacționeze cu cititorii (așa cum faci tu :tongue: ); ar mai fi un stil accesibil, să nu fiu nevoit să citesc articolul cu DEX-ul în mână, și altă calitate ar fi aceea de a crea conținut mai personal, să nu am impresia că citesc un articol de pe un site de știri. Cam astea îmi vin în cap acum, poate or mai fi și altele.
Am și eu o curiozitate… dacă tot te-ai duelat cu rapidiștii și dinamoviștii, tu din care categorie făceai parte? :cheerful:
Ah, gata, am vazut ca pe G+ ti-ai dezvaluit identitatea(tot numele). Daca eu am spus ca ma numesc Narcisa si v-am aratat si chipul inseamna ca sunt in anonimat doar pentru ca nu am pus CV-ul pe blog(cand m-am nascut, numele de familie, locul de munca). Intereseaza astea cu adevarat pe cineva? :dizzy: :ermm:
Stiul accesibil imi place si mie, continutul personal de asemenea…de interactiune nu mai zic. :biggrin:
Eu? Stelista din tata-n fiu! :silly: :tongue: Tu? :unsure:
Ăia de la G+ m-au “obligat” să-mi pun numele real acolo. :biggrin: Nu ziceam de tine, dar pentru mine a fost mai dificil, și să-mi pun o poză reală, și să-mi dau numele, și chiar să-mi fac cont pe facebook :)
Chiar dacă nu mai este echipa care a fost odată… tot stelist am rămas :)
Stiu ca nu ziceai dce mine. Dar reflectam eu asa in general cam ce presupune iesirea din anonimat. :dizzy: :ermm:
Nu-mi plac deloc impunerile. :angry:
Hehe, in aceeasi barca! Inca un stelist infocat pe blog. :biggrin: :w00t:
Data de 3 aprilie 2007 apare pe primul articol al fostului meu blog din Yahoo 360°, mulţumită sistemului (jalnic) de backup de la acea vreme. Dar citind un pic pe acolo îmi dau seama că – la fel ca şi aici pe WP – am şters la un moment dat tot ce scrisesem, din cauza unei (sau unor) persoane. Aşa că data reală a primei mele publicaţii va rămîne necunoscută posterităţii.
Cu atîta lume în jur şi atîtea discuţii pasionate despre una-alta, am totuşi aceleaşi senzaţii şi stări ca şi tine, ca cele induse de fotografia ta aproape ireală. :cwy:
Dragos, exact in aprilie 2007 am decis eu ca e timpul sa-mi fac intrarea in blogosfera sportiva.
:biggrin: Atunci am lasat primul meu comentariu la Ioanitoaia. 
Timp de trei ani m-am duelat cu dinamovistii si rapidistii si niciodata nu mi-a trecut prin cap sa-mi deschid propriu blog in care sa povestesc despre mine. :dizzy: :ermm: Uneori, cand ma uit la tot ce am publicat din 2010 pana in prezent am impresia ca e un vis. Nu pot sa cred ca totul s-a intamplat cu adevarat. :alien:
Nu despre blog voiam sa scriu, ci despre cat de trista si nefericita ma simt. :cwy: Doar ca m-am razgandit in ultima clipa. Cine are chef de lamentari, mai ales ca iata, nici voi nu sunteti prea optimisti? Si totul se datoreaza vremurilor si mai ales vremii. Sau e invers? :wassat: :ermm: :dizzy:
O curiozitatea imi staruie insa in minte, ce ce calitati consideri tu ca ar trebui sa aiba un blogger? :unsure:
Încîntătoare, coincidenţele astea…
Mai puţin în ce priveşte fotbalangeala – nu m-a interesat niciodată, dar niciodată subiectul ăsta, de cînd mă ştiu pe Pămînt. :biggrin:
M-ai trimis şi pe mine fără milă într-un trecut care mi-a ros sufletul precum insidiosul acid, fără ca blogul ce-mi devenise bază să-l poată neutraliza. Nu vreau să recitesc, n-am nici măcar un strop de “antibiotic lichid” care să atenueze şocurile. Cred că e bine c-am şters şi scrierile de după de pe WP care au fost mult timp o continuare a acelor trăiri. Da, le-am trăit, dar nu mai vreau – no mas, no more, non plus, basta!
Poate e mai bine că ai scris despre blog, aşa discuţiile îţi vor devia atenţia şi poate cineva te va gîdila cu cîteva vorbe de tîlc pentru a-ţi readuce voia-bună şi zîmbetul pe buze.
Pe mine m-au cam zdruncinat nişte discuţii sucite dar îmi revin eu, că mai am cîteva pene de Phoenix în aripa stîngă. :tongue: 
Despre vremuri nu mai vorbim, că sîntem prea mulţi în acelaşi compartiment. :whistle:
Ca să vorbesc despre calităţile unui blogger ar trebui să am definiţia exactă şi unanim acceptată a acestuia. În momentul de faţă habar nu am ce ar trebui să fie un blogger, după standardele (cui?) din secolul ăsta.
Din punctul meu strict personal de vedere, un blogger e un individ ahtiat după avere şi faimă, care şi-a vîndut diavolului sufletul pentru un pumn de arginţi şi o căruţă de trafic (mai mult sau mai puţin fals) şi pe al cărui aşa-zis blog întîlneşti bannere, advertoriale şi trolli chibiţi însă nicăieri nu se zăreşte un crîmpei din sufletul autorului. Sau poate doar un pic, să zicem 2-3%, ca să pară vag autentic pentru potenţialele “victime”.
Dacă asta e definiţia reală, atunci bloggerul are de toate, nu-i mai trebuie recomandările mele care ar fi extrem de neaoşe. :devil: Dacă nu, atunci ar trebui să aibă un car de noroc să nu intre în vizorul cuiva care să-i trimită trollii :ninja: pe cap pentru a se debarasa de concurenţă sau doar aşa, din joacă.
Iar în rest, inspiraţie şi curaj. 
Neata, Dragos, cei pe care i-ai nominalizat tu sunt A-listerii, eu vorbeam de bloggerul de rand care nu scrie pentru bani, asa ca mine si ca tine. Si mai sunt ca noi, cel putin aici pe blog intra destul oameni care nu se gandesc strict la monetizare. Si eu tot asta caut pe un blog si in realitate, sufletul omului. De aceea nu m-a interesat niciodata fizicul si nu am considerat important nici al meu. Ce era sa fac, sa-mi fi pus niste poze cu mine extrem de sexy? Cine mai era interesat de suflet? Nu m-ar fi judecat toti din punctul de vedere al fizicului si atat? Cine m-ar fi luat in serios vreodata daca imi etalam nurii pe bloguri? :ermm: :dizzy:
‘neaţa de prînz, Nice!
Din păcate nu doar A-listerii intră în descrierea mea ci mulţi iluştri necunoscuţi care aspiră la… mărire. În cazul lor, singura care le-ar putea aduce succesul ar fi una… chirurgicală. :devil:
Pentru noi cei simpli s-a inventat sintagma ‘oameni cu blog’. Poate suna peiorativ în anumite cazuri, însă depinde doar de noi să ne scriem definiţia cu literă mare. Adică mai presus de toate să fim Oameni. :wink:
Fizicul ar fi o capcană bună, căci s-ar putea afla relativ repede cine e interesat de “pescuit” şi cine caută dincolo de aspectul containerului. Însă ar cere probabil mai mult timp pentru selecţie şi “curăţenie”, timp de care de multe ori nu dispunem, din păcate.
Duminică plăcută în continuare!
Dragos, daca a fi blogger inseamna sa-ti vinzi sufletul pentru o punga de galbeni, eu vreau sa fiu doar om cu blog. Sau simplu, om.
Hai mai, cum sa fii veridic, cum sa scrii din suflet cand stii ca faci reclama la motocositoare? :biggrin: Cand absolut tot ce construiesti este pentru amaratele alea de advertoriale, cand nimic nu e la intamplare?
Aici pe blog nu a intrat nimeni la pescuit. Tocmai gratie stratagemei mele.
Multumesc asemenea. :happy:
Da, un Om caut să fiu şi eu, nimic mai mult… Ceea ce e deja prea greu cînd sar cîinii sălbatici la beregată.
Auzeam că Nadia Comăneci a făcut reclamă la nu-ştiu-ce margarină care s-a dovedit a fi toxică şi că acum face reclamă la canapele. Ce pretenţii să ai de la oamenii de rînd dacă fostele valori naţionale au ajuns să se prostitueze în asemenea hal!? :cwy:
Pff, mai bine tac, prea sînt încins de la altele. :blush:
Un prieten blogger m-a tot bătut la cap, fiindcă ştia că scriam de ani buni
şi întrerupsesem brusc, terminând activitatea de ziarist. Mi-am dat
acceptul să-mi deschidă un blog, am ales un nume pentru el, fără
să mă gândesc prea mult, după care nu aveam nicio scuză să nu scriu.
Pentru mine a fost o continuare firească, o trecere lină, nu era cu adevărat
un început în a scrie. Eram obişnuit deja să scriu şi să am cititori,
nici n-aveam tracul acela de început de nouă activitate.
De asta partea tehnică a blogului îmi este încă străină. Am prins unele
lucruri despre bucătăria asta, dar ştiam să gătesc deja feluri măcar comestibile,
chiar dacă nu întotdeauna gustoase. Cel puţin, nu ştiu să fi otrăvit pe cineva.:)
Faptul că au început să mă înjure unii (puţini, încă), cică ar trebui să-l interpretez
ca pe un semn bun, fiindcă înseamnă că am început să contez. Dacă scriam inodor,
incolor, insipid, nu mă băga nimeni în seamă. Mi se pare ciudat, dar asta e.
Interesant ca ai renuntat la cariera ta, dar nu ai continuat sa te semnezi cu numele real. :ermm:
Ce calitati consideri tu ca ar trebui sa aiba un blogger? :dizzy:
Blog, care blog, ee pai ce pot sa zic ca nu am mai scris de o luna pe blog dar in schimb lucrez la continuarea unui suiect de pe blog si motivatie imis ta o tanara speranta din Motru o domnisoara tare draga mie, care la doar 16 anisori a scris deja 60 de pagini si inca urmeaza asa ca ea este motivatia mea pentru a scrie mai departe.
Da, ne este utila o astfel de persoana care sa ne inspire sau sa ne dea imboldul de a scrie in continuare. Ca uneori avem tendita de a ne lasa pe tanjeala. Si acum vorbesc din proprie experienta. Dar ma uit in jur si vad cum oamenii publica articol dupa articol…bine, mai putin cei din coltul meu magic de blogosfera ce-i drept. :cwy:
Astept cu interes un nou articol, Daniel.
Mi-era teamă că urmează întrebarea asta :)) Partea ciudată e că nici nu îmi mai amintesc cum am decis să-mi fac blog. Nici dacă ar depine viața mea de asta nu aș putea să-mi mai amintesc. Știu doar că a început în 2007 și postam toate balivernele :)) Cred că în 2007 era vreo modă sau ceva. În ultimul timp am văzut că apar tot mai puține bloguri. Printre prietenii mei apăreau bloguri multe. Azi nu prea mai am prieteni cu bloguri. Foarte puțini. Cei care s-au lansat odată cu mine în mare parte și le-au închis sau abandonat.
Legat de Sheriff’s. Era mai mult un fast-food decât restaurant. Știu că ultima dată când am intrat în el am văzut gândaci și am jurat că nu mai mănânc la ei. Din fericire la 1 an după întâmplare, au închis :D
In ultima clipa am decis ca nu va pot stresa inutil cu problemele mele, cu vesnicile mele suparari si am dat-o cotita.
Am zis ca scriu ceva mai vesel, despre o intamplare destul de ciudata, apreciez eu acum.
Tu da, iti deschideai blog si publicai tot ce-ti trecea prin cap, eu insa continuam sa ma minunez de cat de extraordinari sunt cei care au curajul sa scrie articole pe bloguri. Sa stii ca e greu sa rezisti. Ma mir ca tu ai facut-o, esti printre putinii care nu si-au abandonat blogul. Nici tipa din povestea mea nu mai scrie demult… Cred ca din 2010…
Da, Sheriff’s era un fast-food. Dar era celebru si foarte vizitat intr-o perioada. Imi placea mult pizza de la ei. Era tare gustoasa. Gandaci nu am vazut, dar la un moment dat au decazut rau. Acum imi explic de ce. Era vorba sa revina cu un alt restaurant(prin 2011 sau 2012). Nu cred ca se va mai intampla asta vreodata.
Ce calitati trebuie sa aiba un blogger in opinia ta, Creve? :ermm:
Deci tu vrei bătăiță? Păi suntem colegi de breaslă și la bine și la rău. Pe mine unul nu m-ai plictisi cu supărările tale. Eu consider că nu e așa mult din 2007 și până acum. Mult o să fie când o să am 30,40 sau 50 de ani de blog :))
Ce calități? Să își respecte cititorii. Restul vine de la sine :)
:biggrin:
30 de ani de blog? Daca ar fi de casatorie, as mai intelege. :ninja: Poate o sa ma vezi serband nunta de argint cu blogul. 
:biggrin: :alien: Fericita nevoie mare. 
:silly:
Da, cu conditia sa aiba cititori. Interesant, ce inseamna mai precis sa-i respecte, sa le ofere continut de calitate? Sa scrie des, eventual zilnic? Sa scrie corect, cu diacritice? Sa raspunda la comentarii? :dizzy: :ermm:
Să-i respecte de la modul de a scrie, să nu îi iei drept fraieri, să le dai niște articole care să nu le sfideze inteligența, să scrii corect, să le răspunzi.
Acum să știi că m-am gândit la blogul ăsta care îl am să crească odată cu mine. Chiar mă imaginez scriind pe blog ce trăznăi o să facă copiii :)) Experiențe în doi, trei sau patru :P
Articole care sa nu le sfideze inteligenta? Adica scrise prea simplu sau prea sofisticat? :dizzy:
:dizzy: :alien:
Da, ar fi ceva, pana acum nu am vazut niciun blog de tatic care povesteste ce traznai fac copilasii lui prin casa, la scoala sau gradi.
Adică prea prostești. Dalea gen: nu e ce vezi, e ce spun eu.
Oh, eu nu prea stiu astfel de bloggeri. Nu pot sa-mi pierd timpul citind aberatii. :biggrin: :cwy: :alien: :sick:
Deşi am terminat liceul la un profil uman şi am urmat facultatea de jurnalism, nu mă vedeam niciodată scriitoare, nici măcar pe blog. Ideea de a-mi face un blog a încolţit prin vara lui 2011, însă blog l-am făcut câteva luni mai târziu, timp în care am cântărit mai multe întrebări şi răspunsuri: de ce să-mi fac blog, ce scriu eu acolo, de ce să scriu, ce nume să-i pun, etc.
Andreea, deci tu esti jurnalista. :biggrin: Si eu am terminat liceul la uman, dar apoi am urmat o alta facultate si am uitat de dragostea mea pentru romana, pentru literatura in general. :dizzy:
Mi-am facut blog pentru colierele mele de inceput,in 2011,prima data pe adresa silving,apoi am schimbat adresa si mi-a ramas asta cu silving.Si a stat o buna perioada asa nefolosita,pana intr-o zi am dat de ea si tot citind pe la o fata care avea blog,am zis sa vad de-oi fi si eu in stare sa scriu ceva,asa,de experiment.Si am inceput sa scriu.Pe urma,tot fotografiindu-mi colierele,am descoperit placerea de a face fotografii,mi-am mai facut un blog si pt asta,am mers asa separat vreun an,apoi le-am adunat pe toate 3 pe adresa originala si asta e acum.Dar daca la inceput scriam mai despre mine,acum scriu mai degraba poezioare,cum stii,adica bloguitul asta mi-a deschis noi drumuri,cum s-ar zice,sau mi-a dar idei noi.Dar tot visez la ziua cand nu voi mai scrie pe vreun blog,sa stii :))
:biggrin: Interesant cum ti-ai tot descoperit tu pasiunile pornind de la blog. Spun asta pentru ca si mie mi s-a intamplat cam la fel, mai putin partea cu desenatul si poezioarele. Deh, nu putem fi toti talentati. :biggrin: :happy: Eu cred ca la tine se leaga toate armonios… :cheerful:
Apropo de comentariul tau de mai sus,cu e greu sa rezisti…Cred ca e plictiseala,de fapt.Sa tot citesti pe la altii,sa tot scrii la tine,parca vine vremea cand ai mai face si altceva,zic.Si mai zic ca oricat de mult ti-ar placea un stil,un blog,tot te saturi sa citesti acelasi stil.Cum ma satur eu de citit sau vazut la altii,asa se satura altii de ce gasesc la mine,tocmai de aia se schimba cititorii de-a lungul vremii.In fine,stii si tu asta :)
Hm, se poate sa ai si tu dreptate, cred ca cititorii fara blog se plictisesc cel mai repede. Eu sunt mai conservatoare de fel si merg tot pe caile batatorite. :tongue: :biggrin:
Dar la inceput de an am observat ca destui bloggeri au renuntat la unele bloguri pe care le vizitau si comentau altadata. Ca si cum ar fi luat o decizie importanta de a nu mai pierde timpul in locuri unde nu au ce citi sau comenta. Multi raman pe blogul lor, scriu acolo de zor si atat. Sau merg rar pe la prietenii foarte buni si apoi se intorc sa mai posteze ceva pe blogul lor. Nu mai au timp de hoinarit, cam asta e pe scurt ideea. Sau nu mai au chef, renunta la ceea ce nu le place cu adevarat. :ermm: :dizzy:
Mai,tu esti mai pamanteana prin zodie,mai stabila :D. Eu is aeriana,deci ma plimb si nu ma atasez :)).
Mda,ce sa zic,stii ca si eu vizitez doar o mâna de bloguri… Ori ca in timpul ala liber fac ceva mai interesant pt mine si pt sufletul meu (un desen…),ori ca intr-adevar må plictisesc si de citit bloguri,reviste,ziare virtuale si aleg o carte reala pe o canapea confortabila nou cumparata ;)
La mine cel putin e cand pe un taler cand pe altul,cand am chef de socializare mai multa- virtuala-, cand intru in extrema cealalta.
Cu totii cred ca avem zile si zile. Cu toate ca am observat ca tu esti ceva mai constanta cu articolele pe blog. Eu scriu mai rar, ca in restul timpului sunt prea obosita.
Pentru ca multe dintre asa zisele articole ale mele sunt desene (adica de ziceam mai sus,adica relaxare),sau fotografii,nu mereu scriu,ca nu mereu am chef de scris.La tine e scris,de aia e mai rar ;)
Da, dar si acelea sunt muncite!
Poate mai ceva ca articolele mele. :wink:
Eu am aflat de “blog” de la o prietena, care avea (si inca are) unul, nu mai stiu exact cand…sa fie tot asa prin 2006-2007. Initial nu m-a tentat, nu mi se parea ca am talent literar si la fel ca si tine, credeam ca e nevoie de asa ceva ca sa scrii articole.
Eu am inceput sa scriu prima data pe un site de munte, unde utilizatorii postau jurnale cu poze despre turele facute. Mi-a luat mult sa-mi fac curaj… Am scris vreo 2-3 jurnale acolo, dupa care am observat ca multi dintre ei au bloguri proprii despre munte si atunci mi-a incoltit si mie ideea: ce-ar fi sa-mi fac si eu un blog despre munte? Si mi-am facut. Am cochetat mai intai cu blogger, apoi cu wordpress, ca sa ma intorc in final la blogger si acolo sa raman pana azi. Blogul a evoluat de la “bine ai venit prietene la munte” -nu ma intreba de unde mi-a venit titlul asta :))- la “blogul larisei” care este astazi, ceva mai generalist decat la inceputuri. Si cam asta este povestea…
Sa ai o duminica placuta in continuare Nice!
Larisa, dar tu esti foarte talentata! :happy:
:cheerful:
Deci tot de la o prietena ai aflat si tu si tot prin 2006. Cred ca atunci se nasteau primele bloguri, parca incepe sa-mi para rau ca nu am fost printre pionierii in domeniu. :tongue: :silly:
Multumesc asemenea. :happy:
Eu nu am fost nostalgica, am fost plina de energie, poate ca explozia culorilor te reancarca..
:tongue:
sufleteste!
Duminica placuta! :kissing:
Da, am vazut, e si firesc. :biggrin: Ianuarie printre lalele…intr-o simfonie de culori! :w00t: La noi e cam mohorat, desi caldut. Parca-parca s-a mai inseninat putin. :ermm:
Dar se pare ca vine gerul, de saptamana viitoare. :alien:
Merci asemenea, Minnie. :kissing:
Nice, draga mea o saptamana frumoasa! :biggrin:
Ai o leapsa la mine pe blog! :wub:
Hehe, cred ca stiu despre ce e vorba, Minnie, am vazut-o si la Larisa.
:biggrin: Dar vin de indata! :tongue:
La mine a fost tot dorinta de a comunica, dorinta de a ma face inteleasa… Ultima parte insa pare din ce in ce mai indepartata :)
Alina, de obicei oamenii inteleg ce vor ei/ce le convine/ce le place…eu nu prea am pretentii cand vine vorba de acest aspect. :cwy:
Nu mai tin minte prima data cand am auzit de blog, destul de demult, dar stiu ca Ana (Questioare) m-a convins sa-mi fac unul. Ne cunosteam pe vremea aia online, ea si-a facut prima data si in iulie 2009 mi l-am deschis si eu pe al meu. La un moment dat insa am renuntat sa mai scriu pe el, in principal din cauza jobului meu care ma cam secatuia de viata (pe vremea aia lucram in editura). Dar la sfarsitul lui 2011 sotul meu mi-a facut cadou un domeniu nou, asa ca mi-am refacut blogul :) Si tocmai ma hotarasem acum sa scriu mai des pe el si mi-a picat netul vreo saptamana :))
Dar asa se intampla mereu, parca e o lege afurisita a lui Murphy, de cate ori ne propunem sa schimbam un lucru(in bine) intervine ceva care ne da planurile peste cap. Ceva din afara, neprevazut, imposibil de stopat. :angry:
La mine blogul a aparut ca o nevoie urgenta pentru a ma detasa de anumite situatii din viata mea..Primul blog l-am creat singura fara vreun ajutor, doar am cautat ceva informatii pe net, imediat dupa divort, acum 4 ani, pentru ca simteam nevoia sa imi exprim tristetea, nemultumirea, etc, dar l-am sters, parca prea ma lamentam. Insa in actuala formula, blogul a devenit parte din mine, am gasit si oameni frumosi de la care am ceva de invatat.
Sa stii si eu mi-am dorit o evadare, un loc linistit si relaxant in care sa uit de problemele cotidiene(mai ales de la serviciu). Niciodata nu mi-am imaginat ca voi intalnit(asa cum spui si tu) atatia oameni frumosi de care sa ma atasez atat de mult… Problema e ca acestia vin si pleaca… :dizzy: :cwy: :ermm:
Faci ce faci, Nice, şi discutăm despre blog.
Despre pasiunea sau ce-o mai fi această pagină virtuală, prin care interacţionăm cu ceilalţi. Toţi am luat cândva contact cu spaţiul blogosferic, căutând ceva anume, iar unii dintre noi, la un moment dat, ne-am făcut propria pagină. M-ai făcut să să întreb (a nu ştiu câta oară!) ce naiba caut eu aici. La început mi-am spus că dacă adaug puţin umor textelor (nu-i cazul şi ultimului articol – acolo e o răbufnire inutilă) voi putea oferi cititorului ceva util şi plăcut. Am plecat la drum cu o speranţă deşartă. În afară de timpul dedicat, pierdut şi irecuperabil, în afară de câteva persoane dragi pe care le-am aflat prin intermediul blogului, n-am făcut nimic. Spun asta după un an. Mi-am împărtăşit dorinţele, experienţele aici, fără niciun folos (nu vorbesc de cel material, fiindcă nu mă interesează). A fost un fel de experienţă, un test pe care mi l-am dat şi pe care l-am pierdut. Nu-i nici un bai. Am cercat marea cu degetul. Am văzut cum e. Nu e de mirare până la urmă. Nu toţi pot să-şi împărtăşească necazurile, filmele, poeziile. Nu-i genul meu. Blogul nu e jurnalul meu. E doar o parte din mine. Cea pe care vreau s-o dau.
).
M-aş fi aşezat puţin pe banca din poza ta. Frigul mi-ar fi biciuit gândurile, m-ar fi trezit. Deşi îmi face plăcere să discut despre căile întortocheate ale limbii nostre, n-am cu cine, dar eu continui. Şi e precum pustiul din fotografie. :ermm: Nu zic că lumea nu vine. Vine, pleacă, e interesată de chestiuni date mură-n gură. Corect, incorect. Atât.
Tu ţi-ai descoperit echilibrul, e supapa ta de refulare, cum zicea cineva pe-aici, mai mult chiar e pasiune. Şi e bine dacă priveşti din acest unghi. Nu e pierdere de vreme, dimpotrivă, dacă ar fi mai mult timp, l-ai aloca tot blogului, nu? :wink: Ai spus într-un articol – parafrazez – că eşti mulţumită de cei care vin la tine, nu îţi mai trebuie alţi interlocutori, îţi sunt de ajuns cei prezenţi. Nici eu nu am timp să colind prin blogosferă, să las comentarii, să caut posibili doritori de conversaţie. Nu sunt tipa băgăcioasă în seamă. Când îmi place ceva reacţionez, dar nu insist cu prezenţa pe nicăieri (poate pe la tine şi pe la Centurion :wink:
Hai că n-o mai lungesc. Variaţiuni pe aceeaşi temă.
Antonela, tu scrii despre ce stii tu mai bine. Despre ce iti place. O faci cu stil si cu umor. Oamenii iti sunt recunoscatori, te apreciaza, te citesc cu drag. Am facut-o si eu mereu, am trecut de vreo 3-4 ori inclusiv la cel mai recent articol pe care din motive lesne de inteles am considerat ca e nepotrivit sa-l comentez eu care nu scriu mereu cu diacritice.
:biggrin: :wassat: Pai de ce ne miram ca nu sunt discutii elaborate despre gramatica cand nu sunt discutii nici despre blog sau bancuri? 
:ninja: :unsure:
:biggrin:
Nu e musai sa ne deschidem toti jurnal personal online. Eu am luat-o pe calea asta pentru ca mi se pare cel mai usor lucru din lume sa astern cateva ganduri despre mine. Dar din 2006 pana prin 2011 nu am considerat asa…
Nu prea inteleg dezamagirea ta, de ce spui ca este un test pe care l-ai pierdut? Tu nu vezi ca oamenii abia discuta despre subiecte simple cum ar fi primul contact cu blogul, ca cei mai multi care au intrat aici au citit si au realizat ca nu stiu ce sa spuna, ca nu au nimic de comentat si au plecat rapid?
Nu stiu, dar parca la inceput de an nimeni nu are chef de blog, de scris, de nimic. E si vremea asta aiurea, dar cred ca foarte multi dintre noi suntem suparati si deprimati. Presimt ca o sa ajungem toti sa scriem pe al nostru blog si atat. Fiecare cuminte in banca lui.
Nu despre blog simtem eu sa scriu, dar nici sa vin la inceput de an cu lamentari despre cat de deprimata sunt nu prea mergea. Asta pentru ca stiu ca toti asteapta texte optimiste, amuzante, inspirationale, motivationale. Dar pana la urma regret ca nu am facut-o. :dizzy:
Eh! Când e vorba de blog devin ciufută. :D Că ştiu cu câtă dăruire fac totul şi cu câtă implicare, iar oamenii, în lumea lor, sunt nepăsători şi reci. În plus, m-ai ajutat să-mi descarc năduful cu poza ta perfect asezonată gândurilor mele. Atitudinea oamenilor, vezi şi tu atât de bine, te împinge spre ceea ce nu-ţi doreşti deloc, spre resemnare. De aici poate supărarea. Care trece. Noi să fim sănătoşi! :wink:
Antonela, sa stii un lucru, eu te inteleg perfect. Pentru ca simt ca tine. Imi place sinceritatea ta, imi place ca esti asa deschisa aici pe blog. :happy: Ma rog, am vazut ca si la Centurion esti cam la fel… :biggrin:
Uneori supararea trece, alteori nu… Dar sanatatea e prioritara. :biggrin:
PS
Cand vorbesc de suparare am in minte (mai degraba) problemele mele de la munca. Nu stiu ce m-as face fara blogul asta unde ma mai destind si eu putin si unde mai uit de necazuri. :cwy: :dizzy: :unsure:
Antonela, nu ştii că cei drepţi şi cinstiţi au suferit dintotdeauna mult mai mult decît ceilalţi? Lumea însăşi e construită pe principiul ăsta.
Treci pe la mine dacă vrei, explică-i acelei ‘Mirela’ cum e cu diacriticele pe care ‘nu le are pe tastatură’ (şi nici în conştiinţă, aş adăuga)…
E extrem de uşor să dărîmi, entropia predispune la asta şi orice fraier poate distruge chiar şi din întîmplare, dar a construi presupune nu numai efort dar şi inteligenţă şi abnegaţie – aici se aleg spiritele înalte.
Cât de lejer împroașcă unii bălegar! Am primit şi eu peste moacă – cu vreo câteva luni în urmă – o grămadă urât mirositoare de la un individ gen Mirela. Oricine ar veni să-i dea vreo explicaţie (precum a ta, detaliată şi de bun-simţ) în neconcordanță cu ideile sale şi-ar primi porţia de rahat. Nu ajungem nicăieri. Deşi eu trec pe la tine (e adevărat, nu zilnic), am ratat discuţia. Astfel de personaje au un principiu bine înfipt în fund, e acel mergeşiaşa. E principiul acelor români, care au adus societatea noastră unde e ea acum. Adică spre nicăieri. Şi-atunci, să nu ai un sentiment de puternic donchijotism? Totuşi, ceva din firea noastră ne face să nu lăsăm spada din mână. Păcat că ea nu este ascuţită îndeajuns, ca să-i putem interzice pe cei nepăsători şi leneşi, pe infamii tâlhari de limbă. Suferim, aşadar, fără inchiziţia necesară pentru a restabili ordinea. :angry: Şi-ţi mulţumesc că te ştiu coleg întru suferinţă, umăr lângă umăr. Parcă-i mai lesne aşa …
Ai perfectă dreptate în tot ce spui! Adîncă mi-e mîhnirea cînd văd răutate intenţionată. Căci neştiinţa are picul ei de curiozitate şi dorinţă de împlinire, cu ea poţi trata uşor şi am mai făcut-o, cu ani în urmă, în alt loc, alt domeniu şi altă limbă, la fel de voluntar şi cu plăcere. Dar cu răutatea, cu agenda de distrugeri care poate nu aparţine bietului executant ci a altcuiva din umbră, e greu spre imposibil să lupţi. Cine execută ordine fără a gîndi nu va asculta niciodată vocea raţiunii.
Din păcate, sîntem limitaţi în puteri iar răul cîştigă teren, ceea ce e natural atîta vreme cît materialul prevalează spiritualului. Consecinţele se vor vedea în cîteva zeci de ani, la următoarele generaţii. Sîntem ultimii samurai, luptăm cu onoare pentru o cauză deja pierdută. Dar dacă altfel nu putem, vom lupta pînă în ultima clipă pentru identitatea noastră naţională.
Îţi mulţumesc şi eu pentru ceea ce faci, mult mai bine, documentat şi profesional decît mine. :blush:
Scuze, Nice, pentru scurta deviere off-topic. :blush:
My pleasure :biggrin: , imi place cand oamenii se inteleg asa bine pe aici, pe blog. Cand rezoneaza. :happy: :wink:
:cheerful:
Poza de la începutul articolului mi se pare excepţională… Posibil pentru că se potriveşte “mănuşă” cu starea mea de spirit din ultimele 2-3 săptămâni… Nu insist asupra aspectului, vorba ta, “cine e dispus să-mi citească veșnicele lamentări despre problemele de la serviciu, despre oboseală, boală, epuizare?” :dizzy: Schimb registrul răspunzându-ţi la întrebări.
Începutul, 16 noiembrie 2012 (cum mai trece vremea, mai mult de un an de atunci) :w00t: :happy: Despre blog, blogeri şi oameni cu blog (îmi place sintagma lui Dragos), auzisem (citisem, ba chiar făceam diferenţa între cele două categorii… de parcă ar fi atât de dificil :whistle: :wink: ). N-aş putea spune cu exactitate ce anume m-a determinat să scriu pe propriul blog, de fapt, au fost mai mulţi factori care au condus spre această “imprudenţă” :silly: :wink: Poate curiozitatea, nevoia de a experimenta simţită în acel moment de “rătăcire”… Glumesc, oare… Nu bănuiam că ar putea să apară un soi de ataşare de foaia aia virtuală, nici că va veni o vreme când, ca orice există pe lumea asta, se va apropia de final… Evident se poate resuscita, chiar am început procedura, dar cum ţi-am mai spus, micul experiment iniţial, s-a sfârşit odată cu încheierea anului de existenţă (16 nov.). Aş putea zice că de-acum începe următorul experiment, care sper să ţină un an, pe urmă… Poate un al treilea experiment. :biggrin:
O seară faină, Nice :happy:
Eu, eu sunt dispusa sa citesc lamentari pentru ca ma regasesc in ele. Cred ca mai mult de jumatate din cei care au comentat la acest articol au recunoscut ca nu sunt prea exuberanti in aceste zile de ianuarie. E asa o atmosfera apasatoare…desi tu ar trebui sa fii optimist, entuziasmat, pus pe fapte mari…
Vad ca esti omul experimentelor. Nu prea am inteles ce ti-ai propus sa faci in acest an cu blogul, dar crede-ma, e greu de tot cand esti pe drumuri, cand o iei de la inceput. Eu am fost somera in anul cand mi-am deschis blogul pentru public si erau si alte vremuri. Bloggingul explodase atunci, oamenii scriau mult, lasau multe comentarii, acum toti scriu si asteapta cumintei in banca lor. Eu pe atunci colindam intens(deh, aveam si timp si chef) eram practic peste tot. Dragos, Lilly, Lusio si Marin lasau aici cate 10 comentarii de fiecare. Pe articol.
Acum abia daca imi mai acceseaza blogul…
Chiar sunt curioasa cum se vor desfasura experimentele tale, Centurion, o seara excelenta si tie. :happy:
Ah, ca uitam sa-ti multumesc, ma bucur ca ti-a placut cat de cat fotografia. E incarcata de simboluri. Triste din pacate. :ermm: :cwy:
imi amintesc… cred ca pun sa scriu un articol mai bine, nu e wow dar e un subiect :D
Astept cu interes articolul, atunci. :biggrin:
De bloguri am aflat de la o fostă prietenă, care își deschisese unul ca să-și publice pozele. Am vrut să-i comentez și nu exista alt mod (sau nu știam eu de el) de a comenta decât dacă îmi făceam și eu unul. L-am făcut, a stat ”gol” multe luni, după care am început să scriu. Și nu m-am mai oprit de atunci :)
Fain motivul tau, Oana. Tareee inedit.
Eu am inceput cautand informatii pentru vacanta mea in Florenta. Ma informasem din greu de pe un forum dar serios sa citesc 50 de pagini (de forum) pline de informatii (cam la fel) pentru a extrage tot ce aveam eu nevoie mi-a luat vreo 6 ore. Atunci am ajuns si pe cateva bloguri si am inceput sa le urmaresc. Dupa vacanta in Florenta m-am intors si am inceput sa scriu propriul jurnal virtual si ideea era sa il umplu cu informatii despre destinatiile in care am calatorit si voi calatori. Pot sa spun ca marea pasiune pentru calatorii a venit intr-un fel o data cu blogul fiindca pana atunci nu mai facusem vacante doar in Maroc si cand fusesem copil in Budapesta. Apoi cititnd tot mai multe bloguri despre calatorii si nu numai am inceput sa gasesc diverse subiecte despre calatorii si nu m-am mai rezumat doar la informatii despre destinatii … Pot spune ca la inceput mi-a fost greu fiindca nu cunosteam pe nimeni sa ma ajute cu chestiile tehnice si absolut tot am invatat singura ….
Acum blogul face parte din mine si cred ca e cel mai longiviv proiect al meu, primavara asta facem 4 ani impreuna!
Ce frumos, uite asta nu stiam, credeam ca ai fost dintotdeauna pasionata de calatorii. Dar pe undeva este firesc, si pasiunea mea pentru fotografie a crescut tot cu blogul. Si chiar pasiunea pentru scris, pe care poate ca o aveam, dar n-o constientizam.
Ce simpatic, si blogul meu face 4 ani in primavara. Summerday(domeniul) e mai tinerel, s-a nascut de ziua mea, pe 12 ianuarie 2011, dar deschiderea oficiala a blogului meu(niceeynice.wprdpress.com) a avut loc in martie 2010. Atunci am deschis larg portile catre public. :biggrin: :wub: :w00t:
Asa si trebuie, Alice, proiectele de suflet, care ne aduc bucurie, trebuie sa tina cat mai mult. O vesnicie daca se poate. :silly:
Ceva de genul am fost si eu cand am auzit de blog: Eu si blogul, baba si mitraliera:)) Exact cum ai spus si tu aveam impresia ca trebuie sa scriu lucruri marete, importante si sa cunosc multa lume ca altfel nu m-ar citi nimeni….dar intr-o zi mi-am deschid frumos pagina de blogspot…si am stat mult si bine pana am ales un titlu pentru blog care sa fie disponibil, dar l-am ales intr-un final si de atunci scriu pe blog cu fiecare ocazie pe care o am :))
Exact. Si nici n-a durut prea tare.
Cam asta inseamna blog in opinia mea. Sa scrii tot ce-ti trece prin cap. :biggrin:
in 2008 am auzit si eu de bloguri tot mai des si m-am hotarat la un moment dat sa-mi fac si eu, in 2009 am inceput, e ceva timp de atunci :) la inceput cu mare timiditate, citeam multe bloguri, descopeream, acum scriu din cand in cand , de citit citesc mai des prietenii vechi si dragi chiar dc nu comentez mereu :)
am scris din pasiune nu din talent. :P
:biggrin: Hihi, tot din pasiune si eu, Lilly, poate tocmai de asta ne-am descoperit si ne-am placut noi doua. Si am continuat pe acelasi drum… :wink:
sper sa facem asta in continuare multi ani de acum incolo :)
:heart: :happy:
Imi doresc foarte mult lucrul acesta, Lilly. :cheerful:
Nu mai știu exact anul, dar eram micuț. Eu și cu fratele mai mare (Robert) ne tot petreceam timpul la calculator încercând să facem site-uri diverse care bineînțeles erau, să zic așa, copilărești. Și am tot făcut până ce ne-am plictisit. Atunci eu renunțasem într-un fel, știind că oricum nu avea rost. Și chiar nu avea. Robert a continuat să învețe limbajele de programare, să facă site-uri (de-alea ca lumea) mult timp după. Acum e foarte bun la chestiile de genul.
Eu la un moment dat, am început din nou să-mi fac site-uri, dar singur (pe atunci puțin mai serioase decât cele anterioare) și dintr-una într-alta am descoperit blogurile. Nu mai știu exact exact cum.
:silly: ) care spre surprinderea mea începeau sa aibă cititori (dar de foarte multe ori făceam copy/paste așa că nu a durat mult să realizez că nu e bine și am lăsat baltă “proiectele”)
Am avut câteva încercări ratate de bloguri, după care m-am lăsat, pentru că am fost descurajat de lipsa de cititori și alte alea (cum e mereu la început). Începusem să fac iar site-uri pe diverse nișe (pe atunci nici măcar nu știam ce sunt alea nișe
După o pauză mai lungă, în octombrie 2012, când mi-am cumpărat o tabletă, mi-a fost sugerat de către sora mea (Diana) să-mi fac blog, pentru că aș putea scrie pe el și de pe tabletă. Atunci i-am spus că mă mai gândesc. Și m-am gândit… Pe 4 decembrie 2012 am publicat primul articol pe blogul “alexstanblog. blogspot. com”, cel cu “îmbulzeală mare”. De atunci se vede cum au evoluat toate lucrurile. :biggrin:
Pana la urma fiecare alege sa ramana cu ceea ce i se potriveste. Fratele tau cu site-urile, tu cu blogurile. Tinerel si frumusel blogul tau, Alex, mult succes cu el pe mai departe! :happy: :biggrin:
:cheerful:
Hmm…auzisem de mai mult timp. Mi-am si facut un fel de blog prin 2006 parca, unde postam articole funny. Nimic original. Era ceva pentru mine si prietenii mei. Apoi l-am lasat.
In 2008 ma plictiseam la actualul loc de munca si m-am plans unui amic de asta. Si m-a intrebat: de ce nu-ti faci un blog? Nu l-am luat in seama atunci, dar peste cateva luni, chiar am pornit un blog.
Si asta e povestea inceputului meu in blogging. :)
Da, e si asta un imbold, sa te plictisesti suficient de mult la serviciu. Ferice de cei cu asemenea job!
:dizzy: :biggrin:
Hmmm, inceputurile au fost amuzante. De fapt am vrut sa imi fac blog de prin 2010, dar bineinteles ca am amanat, am zis ca nu am timp, sa astept sa termin facultatea si tot asa.
Insa, intr-o buna zi (decembrie 2012) de prea mult stat si prea multa pierdere de timp am cumparat domeniul si m-am apucat de scris. Scriu despre ce imi place cel mai mult: surprize dupa care ma topesc si care ma fac fericita in fiecare zi!
Povestea ta este chiar super si cred ca in povestile tuturor se gaseste frica aia care o ai la inceput … dar pe parcurs totul devine natural si distractiv. :biggrin:
Andreea, esti o persoana norocoasa ca ai parte de surprize frumoase zilnice. :biggrin: :happy:
:w00t:
Ai mare dreptate, inceputul e mai greu, apoi totul devine firesc, de la sine. Mai ales daca esti super pasionat de scris. :happy:
o giurgiuveanca… m-a invitat sa comentez pe blogul ei… si am comentat… apoi… a sugerat sa imi fac si eu blog… si am facut…
eu am ramas pe blog-uri… ea a inchis blogul ei… dar… o pastrez in lista mea de blogroll… ca pe cineva drag… foarte drag…
Cam asa a fost si in cazul meu, Ovi, si tanara de care povesteam si-a abandonat ulterior blogul…
Dupa cativa ani, e adevarat. :dizzy: In online noi doua am interactionat prea putin… :dizzy:
am activat ca si suporter pe un blog tare simpatic la vremea aia si cu vremea m-a tentat sa-mi scriu gandurile, impresiile, parerile despre diferite subiecte. acum sunt intr-o oarecare pauza, de iarna, de inspiratie, de lipsa de evenimente, dar sper ca e doar ceva trecator :biggrin:
Si eu sper, Red! Pentru amandoua! :biggrin: :dizzy:
Mie fotografia asta imi aminteste de Finlanda …
La Multi Ani in blogosfera !
Multumesc si bun venit pe blog! :cheerful:
Hm, Finlanda, ai fost acolo? :biggrin: :ermm:
:) Eu am povestit pe larg cum am devenit blogger in vreo doua articole.
Pe vremea aia nici nu visam ca voi avea si eu unul…
In 2011 l-am deschis (blogul) dar a trecut o jumatate de an pana am putut scrie. A fost un fel de terapie. Cred ca inca este. Nu stiu cat va dura…
Auzisem despre bloguri cu mult timp in urma, cu ani, dar nu avusesem timp sa ma gandesc la idee. Mai citeam intamplator articole pe cate unul: Chirila, Simona Tache si inca vreo doua… Dar nu sistematic, ci asa, aleator, fara sa comentez vreodata.
Elly, va dura atat cat pasiunea pentru scris se va mentine vie… :dizzy: