Vestea căzuse ca un trăsnet. Eram năucită, o singură întrebare răsunându-mi obsesiv în minte. De ce? De ce? Impactul fusese devastator, asemănător efectelor unui seism cu magnitudinea de 9 pe Richter, zdruncinându-mi întreaga lume interioară.
O văd pe mama împachetând lucrurile și realizez că nu mai există cale de întoarcere. Eram evacuați. O familie influentă și înstărită ne-a cumpărat apartamentul și eram nevoiți să părăsim locul în care ne trăisem aproape întreaga viață. Într-un final, îmi strâng obiectele personale în niște pungi imense cât durerea care-mi frângea sufletul. Cu lacrimi în ochi îi spun adio și nu mai am puterea să mă uit înapoi.
Pășesc mută de Continuă să citești Atașament
