Am încercat în zadar să mă mint că sunt bine. A sosit clipa adevărului, acel moment crud în care îți recunoști ție însăți că lucrurile au scăpat de sub control, că nimic nu e cum ai vrea tu să fie, că deși ai zugrăvit totul în culori vii, luminoase, negrul sălășluiește în sufletul și în viața ta. Negrul infinitei tristeți și al speranței moarte, negrul disperării și depresiei crunte.
Aparent, în jurul meu totul e roz și aș avea toate motivele să mă bucur, să trăiesc la maximum fiece zi, însă dacă investighezi minuțios, dacă răscolești adânc, dacă scapi de poleiala sclipitoare și nu te sfiești de profunzimi, dai de rugină și putregai. În toiul nopții m-am trezit cu ochii în lacrimi și am căutat cauzele nefericirii. Să fie de vină toamna cu vremea mohorâtă, ploile nesfârșite, apropierea iernii? Zgomotul iritant al picăturilor de ploaie ce aterizau sacadat pe pervaz îmi întrerupea constant șirul gândurilor. Ar fi prea frumos să fie doar o simplă angoasă autumnală. Nu, e mult mai mult decât atât, și revelația m-a pocnit în moalele capului: înconjurată de tot mai mulți oameni, mă simt din ce în ce mai singură. Asta, după o altă revelație, venită zilele trecute, cea care m-a făcut să-mi dau seama cât de greșit am acționat în tot acești ani ghidându-mă după un principiu defectuos de viață: Continuă să citești Principii de viaţă
